Las însemnarea asta aici...la naftalină
Cum aş putea să rezum experienţa de student român în altă ţară? Mi-e suficient de multe ori un singur cuvânt: comparaţie. Mi s-au cerut întotdeauna comparaţii: am fost comparată cu „ai lor” sau cu „ai noştri” şi poate mai important decât toate eu am fost de multe ori cea care le propunea. Întoarcerea în ţară a atenuat puţin lucrurile. Sunt recunoscătoare sistemului din care am plecat şi celui în care am ajuns pentru o perioadă destul de îndelungată. Comparaţia nu are sens atâta timp cât ambele ţări (care sunt de fapt trei, căci mi-a fost dat să mă plimb puţin şi prin a treia ţară) au participat în egală măsură la persoana care vi se adresează acum.
Am observat însă că studenţia în străinătate e un subiect tare la modă şi fiind vizată de titulatură m-am trezit de multe ori urmărind valul. Atunci când eşti „dincolo” ţi se împăienjeneşte privirea cu câte-o lăcrimioară falimentară de fiecare dată când te gândeşti că vrei să te întorci în ţară. Pe tema asta, prin monitorul care te apropie de ei, te izbesc oameni necunoscuţi cu argumente fantomatice care se transformă în siluete aureale. Te măgulesc cuvinte ca: modele de succes, oportunităţi, provocări şi exagerări ca „şanse pentru România”. Apoi priveşti cu suspiciune afirmaţiile legate de dezaprobarea societăţii, nemulţumiri şi subestimare.
Care sunt însă tinerii cu studii în străinătate atât de admiraţi şi de blamaţi pentru decizia lor de a se întoarce în ţară? Citind articole pe tema asta realizezi că tagmei acesteia îi corespunde o definiţie pe care eu am tot trecut-o cu vederea: „Studiile în străinătate” formează „tineri profesionişti” utili pentru ţară. Reflectând asupra definiţiei am realizat că am greşit statisticile în care mă căutam. Am greşit amarnic crezând în melodia pe care unele cuvinte o emană. M-au prins în jocul lor două contrarii care îmi tot fac viaţa amară: locul meu e printre „umanişti”, mă căutam degeaba între „profesionişti”.
Nu mă încadrez aşadar în tipicul studentului român cu diplomă de peste hotare. Am hotărât să urmez un drum mai complicat. Am plecat din România cu „viză pentru studii” în Italia iar eu adăugam în gând pe toate documentele „student la filosofie”. Încă de dinainte de plecare alesesem domeniul acesta de multe ori anevoios. Timp de vreo doi ani de zile am frecventat sălile de curs din România. Eram întotdeauna înconjurată de întrebări: ce ai să faci cu filosofia? Ce profesie ai să ai? Răspundeam zâmbind că nu ştiu, deşi mă pregăteam pentru necunoscut încă de prin liceu. Îmi răsună şi acum în minte primele mele întâlniri cu filosofia: ca să o impresionez pe profesoara de română, la care ţineam foarte mult, mă tot străduiam să reţin cum se scrie numele lui Nietzsche. Pentru asta învăţasem o poezioară: Nietzsche masă, Nietzsche casă, Nietzsche dragă jupâneasă!
Trecuseră apoi cei doi ani de studiu la Cluj şi hotărârea mea de a pleca la studii „în străinătate” parcă venea ca un răspuns la toate acele întrebări care îmi erau adresate aproape necontenit. Şi le răspundeam într-o doară: eu nu ştiu cu se mănâncă PR-ul, eu nu ştiu ce-i aia marketing. PR-ul reuşesc să mi-l explic spunând „relaţii publice”, doar ca să evit varianta originală. Ştiu însă ce e transcendent şi ce-i transcendental şi cu asta plec acum la italieni!
Ce-am găsit acolo? Cursuri, cursuri și iar cursuri. Un program extrem de încărcat. Plecam dimineaţa, mă întorceam seara şi abia dacă mai ajungeam până la cantină. Mă-ngropam din ce în ce mai mult în cărţi. Pregăteam între o mie şi două mii de pagini de texte pentru examenele orale ce durau până la o oră. Adevărul e că „examene” au fost doar cele din primii ani, în ultimul an de licenţă şi-apoi la masterat, se transformaseră deja în discuţii serioase care trebuiau justificate încă de la primul cuvânt. Mi s-a întâmplat odată să-ntreb sfios de unde să încep. Mi s-a răspuns respectuos că face parte din examen. „Acum e rândul tău să dai dovadă că ştii să întreţii un discurs”. Am găsit oameni fascinaţi de ce făceau şi profesori foarte buni. Spun profesori pentru că majoritatea dintre ei chiar asta sunt: oameni care vor să te înveţe ceva. M-au învăluit într-o lume aparte timp de şase ani: într-un balon de săpun. Am trăit acolo cu ei şi cu alţi studenţi respirând acelaşi aer. Înainte de încheia peripeţia am hotărât să mă confrunt cu o a treia ţară. Germania, al treilea element cam limitat în timp din pregătirea mea „profesională”, m-a convins că unele fantezii se pot împlini. Mă simţeam într-un mic paradis atunci când dădeam târcoale cu mirare unui dulăpior care ascundea ultimele două numere ale revistelor pe care eu de cele mai multe ori le consultam virtual. Eram năucită de atâta esenţă materială. Am terminat cu toate astea de curând, extrem de mulţumită de ce am primit şi de ce am reuşit să dau.
Cât despre întoarcerea în ţară am hotărât cu entuziasm că da, deşi hotărârea o luasem de dinainte de plecare. Vroiam să mă întorc la ceea ce încă nu reuşisem să uit nicicum: o atmosferă în care respiram cultură, în care mă simţeam bine în filosofie şi cu prietenii la un pahar de vin şi, mai ales, în limba mea. Bursa e pe terminate aşa că, chiar cu planuri de continuare în lumea universitară în care aş vrea să mă întorc a trebuit să mă gândesc la bani. Şi-am dat din nou peste problema iniţială: ce-i aia marketing? Ce-i aia PR?
Mă tot bântuie o frază adunată de la prieteni „Tu ai trăit numai prin facultăţi unde nu se învaţă lucruri practice”. Aşa e! Şi ăsta e motivul pentru care mă tot întreb de la întoarcerea în ţară dacă eu de fapt fac parte dintre acei „tineri studenţi români plecaţi la studii în afară”. Nu ştiu ce ar trebui să sper pentru situaţia mea de aici şi parca mi-e greu să critic sistemul. Nu sunt vânată de nici o multinaţională, nu am făcut „team-bulding” şi nu mă prea pricep la socoteli...
