Se afișează postările cu eticheta Azi fumez. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Azi fumez. Afișați toate postările
După o vacanță pentru mine totul e...altfel, ca un fum. Știu că, vorba aia, fără foc nu iese fum!
dar,
Mă întreb dacă focul s-a stins deja - dacă a fost vacanța.
și "Nu!"
Vreau să cred că fumul prevestește un foc - un foc ce abia așteaptă să se aprindă, mânat fiind de hotărâri și de promisiuni din vacanță.




Stătea și aștepta în fiecare zi în fața porții să apară ceva. Și-acel ceva tot nu venea...

A pornit atunci la drum si acum se îndrepta spre capătul covorului pe care l-a întins sârguincios in dungi. Știa că mai are doar câteva etape mărunte de parcurs cu trenul acela pe care l-a așezat pe butuci și că va ajunge să se oprească într-un loc necunoscut. Știa că trenul o va lăsa să se scufunde într-o bătălie cu balauri necunoscuți și cu vise care se strâmbă din ce in ce mai mult. Se strâmbau deja la ea din necunoscutul întunecat si o speriau cu zâmbete urâcioase a căror sens nu reușea încă să-l înțeleagă până la capăt.

Își pregătea deja cuvinte iscusite ca să-i înfrunte, dar cumva își aducea aminte de demult că iarna e frig si cuvintele au obiceiul sa înghețe aproape de dinții prin care ies fuioare de cuvinte cu ajutorul unui zâmbet. Încerca totuși să înfrunte cumva primejdia și se gândea că undeva va fi întotdeauna o mâna întinsă numai pentru ea.

A luat atunci hotărârea să renunțe la cuvinte, să-si ia inima-n dinți si să pornească înspre necunoscut gândindu-se că și tragicul, cumva, pe undeva, nu e chiar atât de absurd.

Și uite așa, tot așa și iar așa, se tot juca și mai călătorea speranța mea.

Sunt atât de ocupată în ultima vreme încât rămân tot timpul cu doi pași în urma mea. Eu mă confund cu umbra care mă urmărea până acum nevăzută și din mine înaintează doar o imagine care răspunde mecanic tuturor lucrurilor pe care le întâlnește.

Pentru că n-am avut timp decât să ciocnesc câte un ou cu oamenii dragi mie acum încerc să repar cumva nelegiuirea și să vă urez și vouă, pe strada asta anonimă a internetului, ca iepurașul și paștele să vă ascundă prin colțurile casei numai împliniri și fericiri.

Și pentru că azi văd că mă scufund în mărturisiri mai puțin criptate ca de obicei vă mai spun că răbufnirile mele internaute încep să-mi fie dragi și că măcar o dată pe săptămână am să încerc să mă țin de ele ca să nu mă pierd prin mărunțișurile pe care le port prin buzunare și prin genți.

Mi-a bătut la uşă doamna primăvară, dar a adus cu ea doar batiste şi ameţeli de răceală. Eu mă pregătisem cu un festin de tricouri şi am promis că las cojoacele de iarnă, dar uite că ea m-a răsplătit cu pastile, ceaiuri şi cu fomfăială.

Delirez printre lucruri importante şi speranţe. Lângă mine creşc munţi de şerveţele care mă ameninţă că dacă mă mai încăpăţânez să culeg ghiocei înainte de vreme mă vor scufunda în mări de fluide urât mirositoare. Creierul meu pitit în singurul colţ care nu e năpădit de răceală îmi sugerează să renunţ la fumul de ţigară. Îmi tot şopteşte că ţigările nu fac decât să-mi zgârie amigdalele şi să-mi întunece mai tare neputinţa din atmosfera interioară care e şi aşa grea ca o nicovală. Nu vreau însă să renunţ la ele. Cum să renunţ atunci când ştiu că fără ele nu pot să închid cercul ăsta vicios de ameţeală?

Îmi rămâne doar să fac paşi mici, să mă mişc doar foarte încet, să vorbesc ca o păpuşă plângăcioasă care şi-a prădat bateriile şi să mă simt ca un ursuleţ de pluş care vrea doar să fie luat în braţe şi iubit.

Am transformat noaptea în zi şi ziua în noapte. Nu m-am împrietenit însă cu noaptea. Nu a început să-mi șoptească amănunte tainice şi mistice, nu îmi şuieră cuvinte şi planuri măreţe în timpane.

Stă acolo doamna noapte încremenită şi, chiar dacă o rog tot timpul să mă lase să mă odihnesc ca să profit de sora ei luminoasă, nu îmi răspunde. Doar stă ca o pată mare de culoare neagră şi nu vrea. Nu vrea domnule! Nu vrea!

Şi ce să-i fac eu? Cum să o îmbunez: cu pastile artificiale sau cu ceaiuri de plante frumos mirositoare?

Cred că dacă ar înţelege şi ea că dacă aş reuşi să adorm şi-ar îndeplini mai bine rolul de sfetnic pe la receptaculele neuronilor mei ne-am putea chiar împrietenii. Am lega o prietenie muţeşte, şi ne-am legăna reciproc în aşteptarea unei portiţe spre cuvânt..

În dimineaţa asta m-am trezit cu presentimentul că lumea asta e împărţită în două şi că oamenii se împart în două mari grupuri lătăreţe. Spun lătăreţe pentru că grupurile astea sunt turtite de toate acele obiceiuri care apasă asupra lor. Nu e vorba de oameni buni sau răi, cinstiţi sau necinstiţi, sinceri sau mincinoşi, egoişti sau darnici ci de oameni veşnic obosiţi şi de oameni veşnic treji.

Lângă oamenii veşnic obosiţi e greu să guşti din plin minunăţii, dar reuşesc să-şi menţină un farmec aparte şi un surâs de cele mai mult ori binevoitor. Lângă oamenii veşnic treji poţi mereu să aflii ceva nou, dar fug într-una şi sunt foarte greu de prins.

Soarele îmi sugerează acum că presentimentul ăsta e doar o brumă de inconştienţă care se aşterne pe ochii mei abia treziţi din somn. Veşnicia e un cuvânt mare, prea mare. Dacă acum două luni mă vedeam încă în categoria oamenilor veşnic treji acum mă descopăr în cea a oamenilor veşnic obosiţi. Ăsta poate e argumentul cel mai bun pe care pot să-l aduc acum inconsistenţei pe care mi-o şopteşte veşnicia atunci când îi este aplicată unui om.

Azi aş vrea să fiu originală ca soarele care iese dintre nori in fiecare primăvară. Aş vrea să storc batiste pline de sudoare de creaţie pe fruntea asta a mea care s-a dezobişnuit să scrie.

Ştiu bine că iarna e frumoasă, că e zăpadă, dar parcă pentru mine acum a devenit mai mult timp de stat în casă la căldură. Iarna parcă e un anotimp pentru copii. Ei sunt cei care se bucură de toate ale iernii mereu în frig şi îngeţaţi.

Încă nu mă reazăm în toiag şi nu spun vorbe înţelepte, dar mă gândeam acum ca un bătrân, la o nedumerire de copil. Ce ar fi trebuit oare să răspund atunci când o voce entuziastă mă întreba: ce vrei sa te faci când vei fi mare?

Trebuia să spun: vreu să mă fac primăvara...

Știm cu toții că atunci când te decizi să părăsești o iubire de o viață năvălesc peste tine gănduri din cele mai întunecate. Eu de vreo săptămână jumătate m-am despărțit de o prietenă dragă, care-mi era mereu aproape. Ne alintam și ne răsfățam des reciproc. A fost o prietenie bine întreținută, destul de costisitoare, din care, totuși, am avut numai de câștigat.

Pentru că am hotărât să mă îndepărtez de EA ceva vreme am zis că trebuie să-i fac un cadou de bun rămas. Am să-i dedic aici, pe blogul ăsta care va respira doar aer curat dacă va hotărâ să își revină, câte o amintire.

E a 12-a zi de când am divorțat de fumul de țigară!


Am ajuns la concluzia că fumatul e o chestiune de caracter. Mie mi s-a întimpărit până și în cea din urmă celulă din păr. Voi rămâne fumătoare pe veci. Cafeaua și țigara, berea și țigara, povestea și țigara, pauza și țigara, prietenia și țigara, bucuria și țigara, tristețea și țigara, agitația și țigara, inspirația și țigara, moleșeala și țigara, cartea și țigara, mâncarea și țigara, trezirea și țigara. Când derulez tablourile mentale ale amintirilor EA e tot timpul acolo. Cele mai multe confesiuni, cele mai multe trairi au fundalul gri de la fumul de țigară. Cănd nu o mai ai la îndemână totul se schimbă, te reinventezi, așa că, acum, aștept cu nerăbdare să văd ce se va întâmpla în continuare.

Dacă se va întâmpla ceva (asta om vedea) rubrica asta va conține toate acele scrieri de-ale mele care vor avea un gust mai intim, de jurnal.

Azi fumez pentru că mă aşteaptă Platon la un simpozion despre artă şi estetică. Pentru că după ce scap de el mă va urmări Aristotel ca să îmi demonstreze că tot ceea ce am învăţat la simpozion nu e chiar aşa. Medievalii vor încerca să îmi fure pălăria artistică. Renaşterea mă va învaţă că pălăria asta nu e decât o sumă a tuturor pălăriilor din lumea. Kant, băiat deştept, va încerca să împace capra cu varza, învăţându-mă că frumosul e privat dar nu chiar de tot.

Când am să mă opresc, crezând că pot să îmi trag sufletul liniştită, secularizarea va începe să fugă după mine cu toporul. Va urla la mine ameninţător arătându-mi că estetica e un produs modern care vrea să înlocuiască divinul. Toate speranţele mele de izbândă vor fi spulberate.

Singurul lucru care îmi rămâne de făcut e să fumez în mod postmodern.


Azi mi-e tare poftă de ţigări. Cred că ştiu motivul. De aseară trebuie să se abată peste oraşul ăsta o ploaie zdravănă care să îl mai cureţe şi să ne mai elibereze minţile.

FUMEZ din cauza asta: pentru că nu vine, se joacă cu răbdarea mea.

blog personal cu țigări, cafea și mărunțișuri

Un produs Blogger.