korova

Se apropie din ce în ce mai mult clipa aceea în care am să plec din nou. Am să mă mut dintr-un loc într-un alt loc. Asta bineînţeles înainte de a mă întoarce la locul meu, acasă. Înainte de acasă am hotărât să mai prelungesc pelerinajul şi să mă duc în locul acela în care cresc merele de aur, în care curge bere din fântâni, în care lumea nu stă la coadă la autobuz şi îngheţata nu se topeşte decât la ore fixe.

Mă duc să'nvăţ limba aceea pe care oameni înţelepţi au tot vorbit-o şi cu care au reuşit să contruiască cuvinte lungi şi pline de tâlc care deocamdată mie îmi par înjurături.

Drept model şi drept inspiraţie am ales o doamnă şi o melodie pe măsura ei. Atunci când am să reuşesc să descifrez textul melodiei de mai jos am să mă simt de parcă aş fi paşit pe lună.

Marlene Dietrich -Lili Marlene

Știm cu toții că atunci când te decizi să părăsești o iubire de o viață năvălesc peste tine gănduri din cele mai întunecate. Eu de vreo săptămână jumătate m-am despărțit de o prietenă dragă, care-mi era mereu aproape. Ne alintam și ne răsfățam des reciproc. A fost o prietenie bine întreținută, destul de costisitoare, din care, totuși, am avut numai de câștigat.

Pentru că am hotărât să mă îndepărtez de EA ceva vreme am zis că trebuie să-i fac un cadou de bun rămas. Am să-i dedic aici, pe blogul ăsta care va respira doar aer curat dacă va hotărâ să își revină, câte o amintire.

E a 12-a zi de când am divorțat de fumul de țigară!


Am ajuns la concluzia că fumatul e o chestiune de caracter. Mie mi s-a întimpărit până și în cea din urmă celulă din păr. Voi rămâne fumătoare pe veci. Cafeaua și țigara, berea și țigara, povestea și țigara, pauza și țigara, prietenia și țigara, bucuria și țigara, tristețea și țigara, agitația și țigara, inspirația și țigara, moleșeala și țigara, cartea și țigara, mâncarea și țigara, trezirea și țigara. Când derulez tablourile mentale ale amintirilor EA e tot timpul acolo. Cele mai multe confesiuni, cele mai multe trairi au fundalul gri de la fumul de țigară. Cănd nu o mai ai la îndemână totul se schimbă, te reinventezi, așa că, acum, aștept cu nerăbdare să văd ce se va întâmpla în continuare.

Dacă se va întâmpla ceva (asta om vedea) rubrica asta va conține toate acele scrieri de-ale mele care vor avea un gust mai intim, de jurnal.

A venit vara, sau aproape-vara.

Mă bucur tare mult pentru că asta însemană că nu va trebui să mai duc lupte imaginare cu piticii care pun lemne pe focul din centrala de la drum. Piticii aştia făcuseră coaliţie împotriva mea!

Când mă duceam azi iarnă zgribulită să fac un duş ca să-mi deschid porii ca să-mi umplu fiinţa cu căldură ei se aşezau pe un butuc lângă o măsuţă improvizată, îşi turnau în ceşcuţe de tinichea ceaiuri şi fumau tutun. Focul îl lăsau să mocnească şi apa, draga de ea, încerca să se încălzească, dar fiindcă trebuia să urce patru etaje ajungea la mine rece ca un tun. Era atât de rece încât se ruşina să iasă din ţeavă şi se oprea din când în când gândindu-se la sănătatea mea.

Sunt câţiva pitici pe care am reuşit să-i îmbunez trimiţându-le săptămânal pachete cu bezele şi cu prăjituri. Ei îşi mai amintea din când în când de mine şi aruncau câte un lemn pe foc, dar eu ştiam prea bine că o fac cu lehamite în timp ce mai trăgeau un fum. Dar profitam, profitam şi eu şi apa şi lemnul şi pentru că eram eu căpitanul coaliţiei mă mişcam repede şi cu mult sârg.

Acum am să le declar război făţiş! Puteţi să staţi acum, pitici nebuni, să vă îndulciţi cu limonadă toată vara! Eu n-am să vă mai mituiesc cu prăjituri cu frişcă şi nici n-am să vă mai trimit bezele făcute din săpun.

A venit iar primăvara şi parcă mi s-a prelins din nou pe degete pofta de scris. Mă pregătesc mental de ceva vreme pentru postul ăsta. Încă de pe vremea când mi se mai derulau prin faţa ochilor închişi câteva poveşti de care nu am profitat şi care din cauza asta s-au cam stins. Mi-e poftă acum să plutesc din nou pe vânturi de vocabular şi să nu mai stau ca un chilot întins pe o sfoară în bătaia vântului normal.

De fapt, chilotul ăla de mai jos e motivul pentru care eu m-am lăsat pentru o perioadă de scris. Mă simţeam un pic ca el, obosită, plictisită, obligată cumva de circumstanţe să stau în văzul lumii ca să demonstrez că sunt ceva mai mult decât ce sunt. Îmi doream, de fapt, să ies din cercurile-mi vicioase, dar mă preocupam sa-i scriu povestea, să-i dezvălui cumva substanţa plină de tâlc şi mi-am dat seama că mă simţeam ca un chilot şi doar atât.

Acum însă mi-e poftă! Mi-e din nou poftă! Chiar dacă cu pauze mai lungi, mai dese, mai grele, mai uşoare sau mai creţe am să reîncep să îmi gâdil gândurile cu un pic de entuziasm.

am spus că mă voi întoarce, dar mi-e greu să spun de ce...

Câteodată îmi face mai multă plăcere să citesc gândurile altora decât să le aştern pe ale mele. Prietenia în lumea asta virtuală mi se pare la fel de greu de stabilit ca în cea reală. Există întotdeauna un "ceva" care mă face să nu îmi dau cu părerea pe blogurile unor necunoscuţi. Ca să pot să comentez trebuie ca mai nainte să se fi deschis o portiţă de comunicare pe undeva.

În lumea reală, de exemplu, nu-i salut pe acei oameni pe care dacă-i întâlnesc pe stradă simt că îi cunosc foarte bine. Îi cunosc pentru că în lungi nopţi pline de poveşti pe tejghelele unui bar de provincie ne aflam foarte aproape. Am sorbit din neatenţie în momentele de pauză de la masa mea discuţiile lor timp de ani de zile. Oamenii ăştia sunt ca nişte umbre. Nu au nume, nu ştiu cu ce se ocupă, nu ştiu dacă sunt trişti sau veseli, dar dacă nu i-am mai văzut de mult aş putea chiar să-i îmbrăţişez şi să-i întreb cu mult interes dacă sunt bine.

Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu ceea ce mulţi numesc "blogosferă". Pe mulţi îi cunosc foarte bine, dar nu i-aş saluta pentru nimic în lume pe strada comentariilor. Nu e vorba de orgoliu, de mândrie sau de frică. E vorba de un fel de pudoare. Dacă te ascult pe gaura cheii nu sunt justificată să te salut. Cu atitudine asta cred însă că am ratat rolul public al unei pagini pe net. Nu voi deveni, deci, faimoasă niciodată. Cred că ceea ce mă atrage mai mult la ideea de blog e faptul că peste zece ani(?) voi putea să răscolesc singură prin gândurile mele de acum.

Azi vreau să fiu un personaj acvatic.

Chestiunile de care m-am ocupat în ultima vreme sunt atât de abstracte încât de fiecare dată când le visez, căci încă nu am scăpat de tot de ele, se adună într-un fum albăstrui deasupra patului meu şi se unesc în cercuri, romburi şi spaţii tridimensionale. Mă urmăresc şi mă indispun.

De-asta vreau ploaie zdravănă. Aş vrea ca oraşul ăsta să se transforme într-o canistră şi să se umple de apă până la refuz. Mi-ar plăcea ca apa asta să aibă şi un miros de vreo plantă a cărui nume sună liniştitor. Nu mi s-a întipărit în minte cum miroase busuiocul, dar cred că mi-ar plăcea ca apa din canistra mea să miroase a busuioc.

Hai ploaie şi spală-mă! Pe mine, pe noi, pe ai mei, pe ai tăi. Transformă-ne pentru o zi în peşti care nu se pot simţi murdari.

Am să mă întorc în curând în viaţa mea reală, sau în cea ireală. Mi-am umplut buzunarele de emoţii, de sentimente şi de informaţii. De povestiri n-am avut timp. Pereţii din camera mea s-au transformat într-un cuibuşor călduros şi m-au protejat de oameni, viaţă şi de alte vedenii.

Acum că am pus punctul pe i promit că mă întorc.