0
am spus că mă voi întoarce, dar mi-e greu să spun de ce...
Câteodată îmi face mai multă plăcere să citesc gândurile altora decât să le aştern pe ale mele. Prietenia în lumea asta virtuală mi se pare la fel de greu de stabilit ca în cea reală. Există întotdeauna un "ceva" care mă face să nu îmi dau cu părerea pe blogurile unor necunoscuţi. Ca să pot să comentez trebuie ca mai nainte să se fi deschis o portiţă de comunicare pe undeva.
În lumea reală, de exemplu, nu-i salut pe acei oameni pe care dacă-i întâlnesc pe stradă simt că îi cunosc foarte bine. Îi cunosc pentru că în lungi nopţi pline de poveşti pe tejghelele unui bar de provincie ne aflam foarte aproape. Am sorbit din neatenţie în momentele de pauză de la masa mea discuţiile lor timp de ani de zile. Oamenii ăştia sunt ca nişte umbre. Nu au nume, nu ştiu cu ce se ocupă, nu ştiu dacă sunt trişti sau veseli, dar dacă nu i-am mai văzut de mult aş putea chiar să-i îmbrăţişez şi să-i întreb cu mult interes dacă sunt bine.
Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu ceea ce mulţi numesc "blogosferă". Pe mulţi îi cunosc foarte bine, dar nu i-aş saluta pentru nimic în lume pe strada comentariilor. Nu e vorba de orgoliu, de mândrie sau de frică. E vorba de un fel de pudoare. Dacă te ascult pe gaura cheii nu sunt justificată să te salut. Cu atitudine asta cred însă că am ratat rolul public al unei pagini pe net. Nu voi deveni, deci, faimoasă niciodată. Cred că ceea ce mă atrage mai mult la ideea de blog e faptul că peste zece ani(?) voi putea să răscolesc singură prin gândurile mele de acum.
Câteodată îmi face mai multă plăcere să citesc gândurile altora decât să le aştern pe ale mele. Prietenia în lumea asta virtuală mi se pare la fel de greu de stabilit ca în cea reală. Există întotdeauna un "ceva" care mă face să nu îmi dau cu părerea pe blogurile unor necunoscuţi. Ca să pot să comentez trebuie ca mai nainte să se fi deschis o portiţă de comunicare pe undeva.
În lumea reală, de exemplu, nu-i salut pe acei oameni pe care dacă-i întâlnesc pe stradă simt că îi cunosc foarte bine. Îi cunosc pentru că în lungi nopţi pline de poveşti pe tejghelele unui bar de provincie ne aflam foarte aproape. Am sorbit din neatenţie în momentele de pauză de la masa mea discuţiile lor timp de ani de zile. Oamenii ăştia sunt ca nişte umbre. Nu au nume, nu ştiu cu ce se ocupă, nu ştiu dacă sunt trişti sau veseli, dar dacă nu i-am mai văzut de mult aş putea chiar să-i îmbrăţişez şi să-i întreb cu mult interes dacă sunt bine.
Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu ceea ce mulţi numesc "blogosferă". Pe mulţi îi cunosc foarte bine, dar nu i-aş saluta pentru nimic în lume pe strada comentariilor. Nu e vorba de orgoliu, de mândrie sau de frică. E vorba de un fel de pudoare. Dacă te ascult pe gaura cheii nu sunt justificată să te salut. Cu atitudine asta cred însă că am ratat rolul public al unei pagini pe net. Nu voi deveni, deci, faimoasă niciodată. Cred că ceea ce mă atrage mai mult la ideea de blog e faptul că peste zece ani(?) voi putea să răscolesc singură prin gândurile mele de acum.
Azi vreau să fiu un personaj acvatic.
Chestiunile de care m-am ocupat în ultima vreme sunt atât de abstracte încât de fiecare dată când le visez, căci încă nu am scăpat de tot de ele, se adună într-un fum albăstrui deasupra patului meu şi se unesc în cercuri, romburi şi spaţii tridimensionale. Mă urmăresc şi mă indispun.
De-asta vreau ploaie zdravănă. Aş vrea ca oraşul ăsta să se transforme într-o canistră şi să se umple de apă până la refuz. Mi-ar plăcea ca apa asta să aibă şi un miros de vreo plantă a cărui nume sună liniştitor. Nu mi s-a întipărit în minte cum miroase busuiocul, dar cred că mi-ar plăcea ca apa din canistra mea să miroase a busuioc.
Hai ploaie şi spală-mă! Pe mine, pe noi, pe ai mei, pe ai tăi. Transformă-ne pentru o zi în peşti care nu se pot simţi murdari.
Chestiunile de care m-am ocupat în ultima vreme sunt atât de abstracte încât de fiecare dată când le visez, căci încă nu am scăpat de tot de ele, se adună într-un fum albăstrui deasupra patului meu şi se unesc în cercuri, romburi şi spaţii tridimensionale. Mă urmăresc şi mă indispun.
De-asta vreau ploaie zdravănă. Aş vrea ca oraşul ăsta să se transforme într-o canistră şi să se umple de apă până la refuz. Mi-ar plăcea ca apa asta să aibă şi un miros de vreo plantă a cărui nume sună liniştitor. Nu mi s-a întipărit în minte cum miroase busuiocul, dar cred că mi-ar plăcea ca apa din canistra mea să miroase a busuioc.
Hai ploaie şi spală-mă! Pe mine, pe noi, pe ai mei, pe ai tăi. Transformă-ne pentru o zi în peşti care nu se pot simţi murdari.
Am să mă întorc în curând în viaţa mea reală, sau în cea ireală. Mi-am umplut buzunarele de emoţii, de sentimente şi de informaţii. De povestiri n-am avut timp. Pereţii din camera mea s-au transformat într-un cuibuşor călduros şi m-au protejat de oameni, viaţă şi de alte vedenii.
Acum că am pus punctul pe i promit că mă întorc.
Acum că am pus punctul pe i promit că mă întorc.
