korova

Mioriță laie,
Laie bucălaie
A venit Cioran tataie
Lângă mine în odaie
Zicând ca să mă-nmoaie:
”Așa să știi mamaie
Că viața-i cam de...oaie....”

Ăsta e doar un preludiu personal.

Ca să par totuși mai serioasă vă recomand:




P.S: Reușisem să dau și de ”Apocalispa după Cioran”, dar văd că linkul nu mai funcționează. Vă invit așadar să vă bucurați de ”Exercițiu de admirație”.

Stătea și aștepta în fiecare zi în fața porții să apară ceva. Și-acel ceva tot nu venea...

A pornit atunci la drum si acum se îndrepta spre capătul covorului pe care l-a întins sârguincios in dungi. Știa că mai are doar câteva etape mărunte de parcurs cu trenul acela pe care l-a așezat pe butuci și că va ajunge să se oprească într-un loc necunoscut. Știa că trenul o va lăsa să se scufunde într-o bătălie cu balauri necunoscuți și cu vise care se strâmbă din ce in ce mai mult. Se strâmbau deja la ea din necunoscutul întunecat si o speriau cu zâmbete urâcioase a căror sens nu reușea încă să-l înțeleagă până la capăt.

Își pregătea deja cuvinte iscusite ca să-i înfrunte, dar cumva își aducea aminte de demult că iarna e frig si cuvintele au obiceiul sa înghețe aproape de dinții prin care ies fuioare de cuvinte cu ajutorul unui zâmbet. Încerca totuși să înfrunte cumva primejdia și se gândea că undeva va fi întotdeauna o mâna întinsă numai pentru ea.

A luat atunci hotărârea să renunțe la cuvinte, să-si ia inima-n dinți si să pornească înspre necunoscut gândindu-se că și tragicul, cumva, pe undeva, nu e chiar atât de absurd.

Și uite așa, tot așa și iar așa, se tot juca și mai călătorea speranța mea.

Mai știi cum e să miroși florile primăvara fără să te grăbești?
Mai știi cum e să te bucuri de tine fără să simți că te înghesutiești?
Mai știi să respiri fără să simți că ai noduri de teroare în gâtlej?
Mai știi să te uiți la soare fără să te simți cuprins de vârtej?

Asta îmi tot spun de ceva vreme,
Și vremea se tot împotrivește.
Îmi tot numără secundele, îmi tot numără pașii
Și parcă totul se înșurubează mecanic pe mișcări din ce în ce mai repezi și mai abuzive.

Mai știi cum e să nu fii obosit, mai știi să prețuiești?

Și îmi răspund: Mai știu, mai știu...
Mă bucur de flori, mă bucur de timp, mă bucur....
Mai știu tot ce știam, doar că îmi îmi aduc aminte și uit de toate din ce în ce mai repede...

Ps: Mna că m-a pălit strașnic azi o pseudo-formă de poezie. E prima încercare de acest gen așa că cer scuze dacă nu e cu cătare. Oricum mai bine decât mine o spune Dinescu.


Asculta mai multe audio Muzica

Să fie Mărgineanu, chiar dacă eu îmi aduc aminte de melodia asta de când stăteam pe bolovani lângă focurile din vârf de munte.

Ce ușor și dureros surprind cuvintele astea o esență foarte grea:

"În închisoarea Jilava auzisem povestea unui arestat pe care anchetatorul, în nobila sa strădanie de a-l convinge să recunoască lucruri pe care nu le făcuse, îl lovea numai în cap. "O să-mi scoateţi ochiul", s-a plâns victima, la o lovitură mai zdravănă şi care îşi greşise ţinta. "Nu-ţi fă probleme", l-a liniştit torţionarul. "Şi eu mi-am pierdut un ochi într-un accident şi uite că nici nu se cunoaşte. Ce, ai putea să-mi spui care e de sticlă ?" "Stângul", a răspuns arestatul. "Cum ţi-ai dat seama ?" s-a mirat anchetatorul. "Are o privire mai umană". (Florin Constantin Pavlovici).

Văd că revin din ce în ce mai des la una dintre puținele tematici serioase de care m-am ocupat aici pe blog. Cred că am să inaugurez o nouă rubrică. De data asta însă prefer să mă feresc de la a face prea multe broderii pe marginea textului, căci bucățica asta de viață și de scriitură nu are nevoie să fie comentată.

Sunt atât de ocupată în ultima vreme încât rămân tot timpul cu doi pași în urma mea. Eu mă confund cu umbra care mă urmărea până acum nevăzută și din mine înaintează doar o imagine care răspunde mecanic tuturor lucrurilor pe care le întâlnește.

Pentru că n-am avut timp decât să ciocnesc câte un ou cu oamenii dragi mie acum încerc să repar cumva nelegiuirea și să vă urez și vouă, pe strada asta anonimă a internetului, ca iepurașul și paștele să vă ascundă prin colțurile casei numai împliniri și fericiri.

Și pentru că azi văd că mă scufund în mărturisiri mai puțin criptate ca de obicei vă mai spun că răbufnirile mele internaute încep să-mi fie dragi și că măcar o dată pe săptămână am să încerc să mă țin de ele ca să nu mă pierd prin mărunțișurile pe care le port prin buzunare și prin genți.

Revin mai încolo cu amărunte...

Mi-a bătut la uşă doamna primăvară, dar a adus cu ea doar batiste şi ameţeli de răceală. Eu mă pregătisem cu un festin de tricouri şi am promis că las cojoacele de iarnă, dar uite că ea m-a răsplătit cu pastile, ceaiuri şi cu fomfăială.

Delirez printre lucruri importante şi speranţe. Lângă mine creşc munţi de şerveţele care mă ameninţă că dacă mă mai încăpăţânez să culeg ghiocei înainte de vreme mă vor scufunda în mări de fluide urât mirositoare. Creierul meu pitit în singurul colţ care nu e năpădit de răceală îmi sugerează să renunţ la fumul de ţigară. Îmi tot şopteşte că ţigările nu fac decât să-mi zgârie amigdalele şi să-mi întunece mai tare neputinţa din atmosfera interioară care e şi aşa grea ca o nicovală. Nu vreau însă să renunţ la ele. Cum să renunţ atunci când ştiu că fără ele nu pot să închid cercul ăsta vicios de ameţeală?

Îmi rămâne doar să fac paşi mici, să mă mişc doar foarte încet, să vorbesc ca o păpuşă plângăcioasă care şi-a prădat bateriile şi să mă simt ca un ursuleţ de pluş care vrea doar să fie luat în braţe şi iubit.

În general sunt apolitică. Îmi îndeplinesc însă minimele obligaţii "cetăţeneşti", adică: mă duc la vot şi urmăresc, destul de superficial, e drept, mersul lucrurilor din România.

Cred sincer că a fi cetăţean al unei ţări nu e o chestie pasivă, ca o prăjitură pe care trebuie doar să o guşti cu linguriţa. Cred că prăjitura asta mai trebuie să o şi găteşti din când în când căci altfel te trezeşti că nu mai ai din ce gusta.

Nu sunt o persoană practică şi politica mi se pare o chestiune care ţine de practică. Prefer să mă scufund în romane cu ale lor castele de hârtie şi să uit de tărâmurile astea care, de fapt, într-un fel ne definesc.

Am dat însă fără să vreau de politică şi mi-a tras şi câteva palme bune. Destinul m-a plimbat prin occidentul pe care toţi îl vedem cumva mai frumos, mai luminos şi mai prietenos decât România noastră plină de manele. În occidentul ăsta eu am învăţat, în felul meu e drept, să fac politică. Am învăţat sa-i reproşez occidentului că nu ştie să ne respecte. Nu pentru că habar nu are unde e România, nu pentru că e convins că Transilvania e doar o invenţie, nu pentru că nu ştie că ţiganii nu sunt Români şi de cele mai multe ori îmi spune că a fost în România şi i-a plăcut tare mult Budapesta. Nu de asta.

Sofia, Budapesta, Bucureşti, Praga, Bratislava, Varşovia e tot un drac pentru ei şi noi tot draci din est suntem. Dintr-un anumit punct de vedere, însă, e tot un drac şi pentru noi. Numai că dracul nu suntem noi, ci e cel care ne uneşte într-o chestiune care de prea multe ori e trecută cu vederea. Mă refer la dracul comunist. La "celaltă" ciumă politică a Europei.

De multe ori ne simţim şi noi dracii care strică Europa. Nu! Dracul nu suntem noi! Nu suntem noi dracii într-o Europă în care copii lui Sartre urlă că noi am înţeles prost comunismul. Într-o Europă în care până şi noi dracii ăştia indiferenţaiţi din est tindem să credem acelaşi lucru. O Europă în care ţi-e dat să vezi pe stradă afişe electorale cu secerea şi ciocanul de parcă mimic nu s-ar fi întâmplat. O Europă în care e interesantă numai prima epidemie de ciumă din secolul douăzeci şi a doua e trecută cu vederea de parcă ar fi fost o simplă gripă la care s-a găsit antidotul deja.

E un drac care a provocat prea multe victime şi pe care Europa îl trece cu vederea...
Asta îi reproşez eu occidentului. Oricât am fi noi de draci în ţările lor, ei sunt ceva mai draci cu noi.

Postul ăsta s-a născut dintr-o chestiune de fond, dar a fost propulsat de vizionarea unui film, pe care aş vrea să-l vâr sub nas tuturor dracilor din vest. Vi-l recomand. După cum se vede pe mine m-a îndrăcit rău.



P.S: Sunt două chestii care nu mă conving, totuşi, întru totul în filmul ăsta: să nu uităm că Ana Pauker (e doar un exemplu) era evreică şi nu înţeleg de ce nu se pomeneşte nimic despre persecuţiile creştinilor.

Am transformat noaptea în zi şi ziua în noapte. Nu m-am împrietenit însă cu noaptea. Nu a început să-mi șoptească amănunte tainice şi mistice, nu îmi şuieră cuvinte şi planuri măreţe în timpane.

Stă acolo doamna noapte încremenită şi, chiar dacă o rog tot timpul să mă lase să mă odihnesc ca să profit de sora ei luminoasă, nu îmi răspunde. Doar stă ca o pată mare de culoare neagră şi nu vrea. Nu vrea domnule! Nu vrea!

Şi ce să-i fac eu? Cum să o îmbunez: cu pastile artificiale sau cu ceaiuri de plante frumos mirositoare?

Cred că dacă ar înţelege şi ea că dacă aş reuşi să adorm şi-ar îndeplini mai bine rolul de sfetnic pe la receptaculele neuronilor mei ne-am putea chiar împrietenii. Am lega o prietenie muţeşte, şi ne-am legăna reciproc în aşteptarea unei portiţe spre cuvânt..

În dimineaţa asta m-am trezit cu presentimentul că lumea asta e împărţită în două şi că oamenii se împart în două mari grupuri lătăreţe. Spun lătăreţe pentru că grupurile astea sunt turtite de toate acele obiceiuri care apasă asupra lor. Nu e vorba de oameni buni sau răi, cinstiţi sau necinstiţi, sinceri sau mincinoşi, egoişti sau darnici ci de oameni veşnic obosiţi şi de oameni veşnic treji.

Lângă oamenii veşnic obosiţi e greu să guşti din plin minunăţii, dar reuşesc să-şi menţină un farmec aparte şi un surâs de cele mai mult ori binevoitor. Lângă oamenii veşnic treji poţi mereu să aflii ceva nou, dar fug într-una şi sunt foarte greu de prins.

Soarele îmi sugerează acum că presentimentul ăsta e doar o brumă de inconştienţă care se aşterne pe ochii mei abia treziţi din somn. Veşnicia e un cuvânt mare, prea mare. Dacă acum două luni mă vedeam încă în categoria oamenilor veşnic treji acum mă descopăr în cea a oamenilor veşnic obosiţi. Ăsta poate e argumentul cel mai bun pe care pot să-l aduc acum inconsistenţei pe care mi-o şopteşte veşnicia atunci când îi este aplicată unui om.

În mijlocul pădurii întunecose din tărâmul zmeilor blonzi trăiesc trei pitici: Hanorac, Norişor şi Ursuleţ. Eu am bătut la uşă si m-au primit, dar sunt cam suspectoşi şi nu sunt dispuşi întotdeauna să asculte până la capăt ce are de spus piticimea din om.

Asta-i partea cea mai dificilă cu piticia asta internaţională. Treci peste situaţiile dificile de acest gen dacă ştii să te prefaci că piticia e piticie, indiferent de unde vine ea. Dacă nu, îţi dai seama că piticia ta nu e la fel cu cea a altora. Ajungi să o apreciezi cumva pe a lor, dar, mai ales, începi să o iueşti un pic mai mult pe a ta.

Se pare că noul pitic din neamul piticilor internaţionali care a bătut la uşa casei din pădure trage după sine numele de Dor.

Am început să-mi ajut tălpile să umble cu degetele de la mâini. Le ridic încet de fiecare dată ca să nu se simtă bruscate şi le oblig să meargă. Mă plimb prin meleaguri străine cu oameni noi.

Am început să-mi ajut creierul să umble cu degetele de la mâini. Îmi ridic încet gândurile ca să de îndrepte spre meleaguri arhi-cunoscute din care trebuie să scoată ceva nou.

Degetele de la mâini au fost cele mai active părţi ale trupului meu în ultimele săptămâni. Şi mă tot plimb şi mă tot uit...

Azi aş vrea să fiu originală ca soarele care iese dintre nori in fiecare primăvară. Aş vrea să storc batiste pline de sudoare de creaţie pe fruntea asta a mea care s-a dezobişnuit să scrie.

Ştiu bine că iarna e frumoasă, că e zăpadă, dar parcă pentru mine acum a devenit mai mult timp de stat în casă la căldură. Iarna parcă e un anotimp pentru copii. Ei sunt cei care se bucură de toate ale iernii mereu în frig şi îngeţaţi.

Încă nu mă reazăm în toiag şi nu spun vorbe înţelepte, dar mă gândeam acum ca un bătrân, la o nedumerire de copil. Ce ar fi trebuit oare să răspund atunci când o voce entuziastă mă întreba: ce vrei sa te faci când vei fi mare?

Trebuia să spun: vreu să mă fac primăvara...

De câteva zile parcă am ajuns în paradisul stomacului meu. Mă scufund în iaurt, în brânză şi în lapte. Am ajuns într-un tărâm unde lucrurile astea ţi le vând zmei şi zmeoaice cu păr blond şi ochi albaştri.

Pe lângă lapte aici mai curge şi bere din fântâni. Oamenii se plimbă pe alei bine organizate pe două roţi, cu ochii strânşi din cauza că fulgii de zăpadă atacă în continuu şi cu mănuşi, căciuli, fulare care se comportă drept scud în frigul de afară.

Fac îndelungi plimbări printre sute de bicilete şi mă tot uit. Mă uit în stânga, în dreapta, în sus, în jos şi încerc să mă obişnuiesc. E frumos aici...în tărâmul ăsta populat cu zmei blonzi.

P.S: Ar mai fi de spus acum că tărâmul ăsta merită o nouă categorie, aşa că lumea lui va apărea separat în partea din stânga a paginii.

Se apropie din ce în ce mai mult clipa aceea în care am să plec din nou. Am să mă mut dintr-un loc într-un alt loc. Asta bineînţeles înainte de a mă întoarce la locul meu, acasă. Înainte de acasă am hotărât să mai prelungesc pelerinajul şi să mă duc în locul acela în care cresc merele de aur, în care curge bere din fântâni, în care lumea nu stă la coadă la autobuz şi îngheţata nu se topeşte decât la ore fixe.

Mă duc să'nvăţ limba aceea pe care oameni înţelepţi au tot vorbit-o şi cu care au reuşit să contruiască cuvinte lungi şi pline de tâlc care deocamdată mie îmi par înjurături.

Drept model şi drept inspiraţie am ales o doamnă şi o melodie pe măsura ei. Atunci când am să reuşesc să descifrez textul melodiei de mai jos am să mă simt de parcă aş fi paşit pe lună.

Marlene Dietrich -Lili Marlene

Știm cu toții că atunci când te decizi să părăsești o iubire de o viață năvălesc peste tine gănduri din cele mai întunecate. Eu de vreo săptămână jumătate m-am despărțit de o prietenă dragă, care-mi era mereu aproape. Ne alintam și ne răsfățam des reciproc. A fost o prietenie bine întreținută, destul de costisitoare, din care, totuși, am avut numai de câștigat.

Pentru că am hotărât să mă îndepărtez de EA ceva vreme am zis că trebuie să-i fac un cadou de bun rămas. Am să-i dedic aici, pe blogul ăsta care va respira doar aer curat dacă va hotărâ să își revină, câte o amintire.

E a 12-a zi de când am divorțat de fumul de țigară!


Am ajuns la concluzia că fumatul e o chestiune de caracter. Mie mi s-a întimpărit până și în cea din urmă celulă din păr. Voi rămâne fumătoare pe veci. Cafeaua și țigara, berea și țigara, povestea și țigara, pauza și țigara, prietenia și țigara, bucuria și țigara, tristețea și țigara, agitația și țigara, inspirația și țigara, moleșeala și țigara, cartea și țigara, mâncarea și țigara, trezirea și țigara. Când derulez tablourile mentale ale amintirilor EA e tot timpul acolo. Cele mai multe confesiuni, cele mai multe trairi au fundalul gri de la fumul de țigară. Cănd nu o mai ai la îndemână totul se schimbă, te reinventezi, așa că, acum, aștept cu nerăbdare să văd ce se va întâmpla în continuare.

Dacă se va întâmpla ceva (asta om vedea) rubrica asta va conține toate acele scrieri de-ale mele care vor avea un gust mai intim, de jurnal.

A venit vara, sau aproape-vara.

Mă bucur tare mult pentru că asta însemană că nu va trebui să mai duc lupte imaginare cu piticii care pun lemne pe focul din centrala de la drum. Piticii aştia făcuseră coaliţie împotriva mea!

Când mă duceam azi iarnă zgribulită să fac un duş ca să-mi deschid porii ca să-mi umplu fiinţa cu căldură ei se aşezau pe un butuc lângă o măsuţă improvizată, îşi turnau în ceşcuţe de tinichea ceaiuri şi fumau tutun. Focul îl lăsau să mocnească şi apa, draga de ea, încerca să se încălzească, dar fiindcă trebuia să urce patru etaje ajungea la mine rece ca un tun. Era atât de rece încât se ruşina să iasă din ţeavă şi se oprea din când în când gândindu-se la sănătatea mea.

Sunt câţiva pitici pe care am reuşit să-i îmbunez trimiţându-le săptămânal pachete cu bezele şi cu prăjituri. Ei îşi mai amintea din când în când de mine şi aruncau câte un lemn pe foc, dar eu ştiam prea bine că o fac cu lehamite în timp ce mai trăgeau un fum. Dar profitam, profitam şi eu şi apa şi lemnul şi pentru că eram eu căpitanul coaliţiei mă mişcam repede şi cu mult sârg.

Acum am să le declar război făţiş! Puteţi să staţi acum, pitici nebuni, să vă îndulciţi cu limonadă toată vara! Eu n-am să vă mai mituiesc cu prăjituri cu frişcă şi nici n-am să vă mai trimit bezele făcute din săpun.

A venit iar primăvara şi parcă mi s-a prelins din nou pe degete pofta de scris. Mă pregătesc mental de ceva vreme pentru postul ăsta. Încă de pe vremea când mi se mai derulau prin faţa ochilor închişi câteva poveşti de care nu am profitat şi care din cauza asta s-au cam stins. Mi-e poftă acum să plutesc din nou pe vânturi de vocabular şi să nu mai stau ca un chilot întins pe o sfoară în bătaia vântului normal.

De fapt, chilotul ăla de mai jos e motivul pentru care eu m-am lăsat pentru o perioadă de scris. Mă simţeam un pic ca el, obosită, plictisită, obligată cumva de circumstanţe să stau în văzul lumii ca să demonstrez că sunt ceva mai mult decât ce sunt. Îmi doream, de fapt, să ies din cercurile-mi vicioase, dar mă preocupam sa-i scriu povestea, să-i dezvălui cumva substanţa plină de tâlc şi mi-am dat seama că mă simţeam ca un chilot şi doar atât.

Acum însă mi-e poftă! Mi-e din nou poftă! Chiar dacă cu pauze mai lungi, mai dese, mai grele, mai uşoare sau mai creţe am să reîncep să îmi gâdil gândurile cu un pic de entuziasm.

am spus că mă voi întoarce, dar mi-e greu să spun de ce...

Câteodată îmi face mai multă plăcere să citesc gândurile altora decât să le aştern pe ale mele. Prietenia în lumea asta virtuală mi se pare la fel de greu de stabilit ca în cea reală. Există întotdeauna un "ceva" care mă face să nu îmi dau cu părerea pe blogurile unor necunoscuţi. Ca să pot să comentez trebuie ca mai nainte să se fi deschis o portiţă de comunicare pe undeva.

În lumea reală, de exemplu, nu-i salut pe acei oameni pe care dacă-i întâlnesc pe stradă simt că îi cunosc foarte bine. Îi cunosc pentru că în lungi nopţi pline de poveşti pe tejghelele unui bar de provincie ne aflam foarte aproape. Am sorbit din neatenţie în momentele de pauză de la masa mea discuţiile lor timp de ani de zile. Oamenii ăştia sunt ca nişte umbre. Nu au nume, nu ştiu cu ce se ocupă, nu ştiu dacă sunt trişti sau veseli, dar dacă nu i-am mai văzut de mult aş putea chiar să-i îmbrăţişez şi să-i întreb cu mult interes dacă sunt bine.

Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu ceea ce mulţi numesc "blogosferă". Pe mulţi îi cunosc foarte bine, dar nu i-aş saluta pentru nimic în lume pe strada comentariilor. Nu e vorba de orgoliu, de mândrie sau de frică. E vorba de un fel de pudoare. Dacă te ascult pe gaura cheii nu sunt justificată să te salut. Cu atitudine asta cred însă că am ratat rolul public al unei pagini pe net. Nu voi deveni, deci, faimoasă niciodată. Cred că ceea ce mă atrage mai mult la ideea de blog e faptul că peste zece ani(?) voi putea să răscolesc singură prin gândurile mele de acum.