În ultimele zile cuvintele mele îngheţate din cauza vremii de afară se topesc în faţa maşinăriei pe care o am în faţă. În loc să se prelingă pe tastatură într-un ritm plăcut se scurg în pahare imaginare care se ascund singurele prin dulap. În capul meu se construiesc şosele cu tuburi care seamănă cu cele cu care distilează ţuica. Picăturile distilate ale gândurilor mele se plimbă ca pe tobogan prin ele din vârful ţestei unde simt o durere uşor apăsătoare şi ies afară prin urechi. La poarta de la pavilioanele care anunţă fericita prăbuşire stă un vameş care lasă picăturile să treacă numai cu condiţia să nu se mai întoarcă niciodată.
Încerc să îmi construiesc mânuţe de miere cu care să le prind şi dopuri de ceară ca să le opresc, dar nu reuşesc. Scriu cu rămăşiţele care au mai rămas pe câte o bucăţică de nerv încălzit şi îmi vine să nu arăt nimănui nimic din tot ce produc cu ustensile atât de vulgare.
Am nevoie de o pauză cu mine, despre mine. Sting lumina, aprind veiozele din cameră, îmi încălzesc bine mâinile de la lumina artificială şi mă prefac că sunt un urs care se retrage în bârlogul său prietenos pentru hibernare. În bârlogul SĂU şi nu al altora. Prea multă socializare tehnologică şi prea puţină prietenie normală cere o perioadă de cuminţire.
28 septembrie 2008 la 11:58
am trecut si eu printr-o faza asemanatoare, cand am realizat ca nu prea ma mai vad cu prietenii, din cauza ca gasisem multe persone interesante pe net. trebuie un echilibru.