korova

Am început să-mi ajut tălpile să umble cu degetele de la mâini. Le ridic încet de fiecare dată ca să nu se simtă bruscate şi le oblig să meargă. Mă plimb prin meleaguri străine cu oameni noi.

Am început să-mi ajut creierul să umble cu degetele de la mâini. Îmi ridic încet gândurile ca să de îndrepte spre meleaguri arhi-cunoscute din care trebuie să scoată ceva nou.

Degetele de la mâini au fost cele mai active părţi ale trupului meu în ultimele săptămâni. Şi mă tot plimb şi mă tot uit...

Azi aş vrea să fiu originală ca soarele care iese dintre nori in fiecare primăvară. Aş vrea să storc batiste pline de sudoare de creaţie pe fruntea asta a mea care s-a dezobişnuit să scrie.

Ştiu bine că iarna e frumoasă, că e zăpadă, dar parcă pentru mine acum a devenit mai mult timp de stat în casă la căldură. Iarna parcă e un anotimp pentru copii. Ei sunt cei care se bucură de toate ale iernii mereu în frig şi îngeţaţi.

Încă nu mă reazăm în toiag şi nu spun vorbe înţelepte, dar mă gândeam acum ca un bătrân, la o nedumerire de copil. Ce ar fi trebuit oare să răspund atunci când o voce entuziastă mă întreba: ce vrei sa te faci când vei fi mare?

Trebuia să spun: vreu să mă fac primăvara...

De câteva zile parcă am ajuns în paradisul stomacului meu. Mă scufund în iaurt, în brânză şi în lapte. Am ajuns într-un tărâm unde lucrurile astea ţi le vând zmei şi zmeoaice cu păr blond şi ochi albaştri.

Pe lângă lapte aici mai curge şi bere din fântâni. Oamenii se plimbă pe alei bine organizate pe două roţi, cu ochii strânşi din cauza că fulgii de zăpadă atacă în continuu şi cu mănuşi, căciuli, fulare care se comportă drept scud în frigul de afară.

Fac îndelungi plimbări printre sute de bicilete şi mă tot uit. Mă uit în stânga, în dreapta, în sus, în jos şi încerc să mă obişnuiesc. E frumos aici...în tărâmul ăsta populat cu zmei blonzi.

P.S: Ar mai fi de spus acum că tărâmul ăsta merită o nouă categorie, aşa că lumea lui va apărea separat în partea din stânga a paginii.

Se apropie din ce în ce mai mult clipa aceea în care am să plec din nou. Am să mă mut dintr-un loc într-un alt loc. Asta bineînţeles înainte de a mă întoarce la locul meu, acasă. Înainte de acasă am hotărât să mai prelungesc pelerinajul şi să mă duc în locul acela în care cresc merele de aur, în care curge bere din fântâni, în care lumea nu stă la coadă la autobuz şi îngheţata nu se topeşte decât la ore fixe.

Mă duc să'nvăţ limba aceea pe care oameni înţelepţi au tot vorbit-o şi cu care au reuşit să contruiască cuvinte lungi şi pline de tâlc care deocamdată mie îmi par înjurături.

Drept model şi drept inspiraţie am ales o doamnă şi o melodie pe măsura ei. Atunci când am să reuşesc să descifrez textul melodiei de mai jos am să mă simt de parcă aş fi paşit pe lună.

Marlene Dietrich -Lili Marlene

Știm cu toții că atunci când te decizi să părăsești o iubire de o viață năvălesc peste tine gănduri din cele mai întunecate. Eu de vreo săptămână jumătate m-am despărțit de o prietenă dragă, care-mi era mereu aproape. Ne alintam și ne răsfățam des reciproc. A fost o prietenie bine întreținută, destul de costisitoare, din care, totuși, am avut numai de câștigat.

Pentru că am hotărât să mă îndepărtez de EA ceva vreme am zis că trebuie să-i fac un cadou de bun rămas. Am să-i dedic aici, pe blogul ăsta care va respira doar aer curat dacă va hotărâ să își revină, câte o amintire.

E a 12-a zi de când am divorțat de fumul de țigară!


Am ajuns la concluzia că fumatul e o chestiune de caracter. Mie mi s-a întimpărit până și în cea din urmă celulă din păr. Voi rămâne fumătoare pe veci. Cafeaua și țigara, berea și țigara, povestea și țigara, pauza și țigara, prietenia și țigara, bucuria și țigara, tristețea și țigara, agitația și țigara, inspirația și țigara, moleșeala și țigara, cartea și țigara, mâncarea și țigara, trezirea și țigara. Când derulez tablourile mentale ale amintirilor EA e tot timpul acolo. Cele mai multe confesiuni, cele mai multe trairi au fundalul gri de la fumul de țigară. Cănd nu o mai ai la îndemână totul se schimbă, te reinventezi, așa că, acum, aștept cu nerăbdare să văd ce se va întâmpla în continuare.

Dacă se va întâmpla ceva (asta om vedea) rubrica asta va conține toate acele scrieri de-ale mele care vor avea un gust mai intim, de jurnal.

A venit vara, sau aproape-vara.

Mă bucur tare mult pentru că asta însemană că nu va trebui să mai duc lupte imaginare cu piticii care pun lemne pe focul din centrala de la drum. Piticii aştia făcuseră coaliţie împotriva mea!

Când mă duceam azi iarnă zgribulită să fac un duş ca să-mi deschid porii ca să-mi umplu fiinţa cu căldură ei se aşezau pe un butuc lângă o măsuţă improvizată, îşi turnau în ceşcuţe de tinichea ceaiuri şi fumau tutun. Focul îl lăsau să mocnească şi apa, draga de ea, încerca să se încălzească, dar fiindcă trebuia să urce patru etaje ajungea la mine rece ca un tun. Era atât de rece încât se ruşina să iasă din ţeavă şi se oprea din când în când gândindu-se la sănătatea mea.

Sunt câţiva pitici pe care am reuşit să-i îmbunez trimiţându-le săptămânal pachete cu bezele şi cu prăjituri. Ei îşi mai amintea din când în când de mine şi aruncau câte un lemn pe foc, dar eu ştiam prea bine că o fac cu lehamite în timp ce mai trăgeau un fum. Dar profitam, profitam şi eu şi apa şi lemnul şi pentru că eram eu căpitanul coaliţiei mă mişcam repede şi cu mult sârg.

Acum am să le declar război făţiş! Puteţi să staţi acum, pitici nebuni, să vă îndulciţi cu limonadă toată vara! Eu n-am să vă mai mituiesc cu prăjituri cu frişcă şi nici n-am să vă mai trimit bezele făcute din săpun.

A venit iar primăvara şi parcă mi s-a prelins din nou pe degete pofta de scris. Mă pregătesc mental de ceva vreme pentru postul ăsta. Încă de pe vremea când mi se mai derulau prin faţa ochilor închişi câteva poveşti de care nu am profitat şi care din cauza asta s-au cam stins. Mi-e poftă acum să plutesc din nou pe vânturi de vocabular şi să nu mai stau ca un chilot întins pe o sfoară în bătaia vântului normal.

De fapt, chilotul ăla de mai jos e motivul pentru care eu m-am lăsat pentru o perioadă de scris. Mă simţeam un pic ca el, obosită, plictisită, obligată cumva de circumstanţe să stau în văzul lumii ca să demonstrez că sunt ceva mai mult decât ce sunt. Îmi doream, de fapt, să ies din cercurile-mi vicioase, dar mă preocupam sa-i scriu povestea, să-i dezvălui cumva substanţa plină de tâlc şi mi-am dat seama că mă simţeam ca un chilot şi doar atât.

Acum însă mi-e poftă! Mi-e din nou poftă! Chiar dacă cu pauze mai lungi, mai dese, mai grele, mai uşoare sau mai creţe am să reîncep să îmi gâdil gândurile cu un pic de entuziasm.

am spus că mă voi întoarce, dar mi-e greu să spun de ce...

Câteodată îmi face mai multă plăcere să citesc gândurile altora decât să le aştern pe ale mele. Prietenia în lumea asta virtuală mi se pare la fel de greu de stabilit ca în cea reală. Există întotdeauna un "ceva" care mă face să nu îmi dau cu părerea pe blogurile unor necunoscuţi. Ca să pot să comentez trebuie ca mai nainte să se fi deschis o portiţă de comunicare pe undeva.

În lumea reală, de exemplu, nu-i salut pe acei oameni pe care dacă-i întâlnesc pe stradă simt că îi cunosc foarte bine. Îi cunosc pentru că în lungi nopţi pline de poveşti pe tejghelele unui bar de provincie ne aflam foarte aproape. Am sorbit din neatenţie în momentele de pauză de la masa mea discuţiile lor timp de ani de zile. Oamenii ăştia sunt ca nişte umbre. Nu au nume, nu ştiu cu ce se ocupă, nu ştiu dacă sunt trişti sau veseli, dar dacă nu i-am mai văzut de mult aş putea chiar să-i îmbrăţişez şi să-i întreb cu mult interes dacă sunt bine.

Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu ceea ce mulţi numesc "blogosferă". Pe mulţi îi cunosc foarte bine, dar nu i-aş saluta pentru nimic în lume pe strada comentariilor. Nu e vorba de orgoliu, de mândrie sau de frică. E vorba de un fel de pudoare. Dacă te ascult pe gaura cheii nu sunt justificată să te salut. Cu atitudine asta cred însă că am ratat rolul public al unei pagini pe net. Nu voi deveni, deci, faimoasă niciodată. Cred că ceea ce mă atrage mai mult la ideea de blog e faptul că peste zece ani(?) voi putea să răscolesc singură prin gândurile mele de acum.

Azi vreau să fiu un personaj acvatic.

Chestiunile de care m-am ocupat în ultima vreme sunt atât de abstracte încât de fiecare dată când le visez, căci încă nu am scăpat de tot de ele, se adună într-un fum albăstrui deasupra patului meu şi se unesc în cercuri, romburi şi spaţii tridimensionale. Mă urmăresc şi mă indispun.

De-asta vreau ploaie zdravănă. Aş vrea ca oraşul ăsta să se transforme într-o canistră şi să se umple de apă până la refuz. Mi-ar plăcea ca apa asta să aibă şi un miros de vreo plantă a cărui nume sună liniştitor. Nu mi s-a întipărit în minte cum miroase busuiocul, dar cred că mi-ar plăcea ca apa din canistra mea să miroase a busuioc.

Hai ploaie şi spală-mă! Pe mine, pe noi, pe ai mei, pe ai tăi. Transformă-ne pentru o zi în peşti care nu se pot simţi murdari.

Am să mă întorc în curând în viaţa mea reală, sau în cea ireală. Mi-am umplut buzunarele de emoţii, de sentimente şi de informaţii. De povestiri n-am avut timp. Pereţii din camera mea s-au transformat într-un cuibuşor călduros şi m-au protejat de oameni, viaţă şi de alte vedenii.

Acum că am pus punctul pe i promit că mă întorc.

Prieteni, zâmbete, guri care cântă şi te încântă,
nasuri degerate şi urechi care stau şi ascultă.

Crăciunul mă face să nu mai pot gândi ca un tot. Îmi descompun corpul în bucăţele şi fiecare bucăţică se bucură de sărbători în felul ei. Fiecare bucăţică este fericită pentru că ştie că va primi un mare cadou.

Cadoul nasului meu e mirosul de frig, de cozonac şi de brad. Nasul meu are privilegiul de a simţi.
Cadoul gurii mele sunt bunătăţile pe care le mănâncă. Gura mea are privilegiul de a gusta.
Cadoul ochilor mei sunt zâmbetele oamenilor dragi. Ochii mei au privilegiul de a pătrunde.
Cadoul mâinilor mele sunt globurile care trebuiesc aşezate pe pom. Mâinile mele au privilegiul de a fi harnice.
Cadoul picioarelor mele e distanţa dintre uşile caselor prietenilor. Picioarele mele au privilegiul de a mă purta pe sunetele colindelor mai aproape de harul din căminelor lor.

Cadoul sufletului meu e mulţumirea.
Cadoul creierului meu e liniştea.

Cadoul bucăţelelor mele pentru voi e o urare de bine. Vă urez să fiţi la fel de fericiţi ca toate fericirile din mine.

Pentru că în ultima vreme nu am timp să mă ascult pe mine, îi tot ascult pe ei...



Mă înveseleşte într-un mod foarte special muzica celor de la Nouvelle Vouge. Nu mă face să sar în sus de entuziasm, nu mă face să-mi vină pofta să fug în lume ca să uit ce am de făcut pierzându-mi timpul şi cuvintele prin pahare de bere şi pe podelele din cârciumi. Mă ajută doar să apreciez puţin mai mult clipele care se urâţesc din caza vieţii pe care o duc acum.

P.s: de data asta am stat şi eu să descopăr cum se lipesc chestii de pe youtube pe blog pentru că videoclipul ăsta chiar merită văzut

P.P.S: Azi aş vrea să plec îngrozitor de departe şi să reneg cele o mie de cuvinte al căror sens încep să-l înţeleg. Ştiu şi văd din ce în ce mai bine că picioarele nu mă mai ţin, că trebuie să îmi tratez durerile de cap cu aspirină şi să-mi tratez emoţiile cu mult distonocalm.

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Azi vară mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea, chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea anumitor zile, a anumitor momente, pe care nu voi ştii să le explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul nepronunţat al argumentelor mele se va compune din zilele în care m-am simţit aproape de suflul acela vesel şi plăcut care şuieră prin peisajul românesc din mintea mea. Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

S-ar spune că atunci când tablourile mentale se nasc undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese nu au cum să redea adevărata frumuseţe a locurilor. România e într-adevăr frumoasă? Nu are, poate, seria de oraşe frumoase unde o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se simte ca un grăunte inutil de nisip? E drept, aici nu vin prea mulţi turişti ca să îşi înroşească pomeţii obrajilor cu ajutorul plimbărilor zilnice ale soarelui. Nici soarele nu ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta pictând turistul în timp ce zace la cozi interminabile pentru o gură de ciorbă de cultură.

Şi-atunci mă întreb cu capul rezemat în palmă şi cu ochii gânditori, de ce mă întorc aici? Sunt eu acel turist care aşteaptă soarele cu nerăbdare? Doar eu cunosc cu de-amănuntul oraşele frumoase în care pietrele mele nu se simt străine? Nu sunt turist ci sunt amant. Iubesc cu ură lucrurile care nu funcţionează şi cu pasiune fiecare clădire revopsită.

Şi ce să vezi?

Acum e iarnă şi e frig. Televizoarele vor începe din nou să bubuie că e prea frig, că se moare, că nu se poate circula, că nu sunt bani pentru încălzire şi că, de Crăciun, porcul e prea scump. În afară de micile tragedii care ne ţin legaţi de mâini şi cu ochii mereu aţintiţi înspre pământ o fi ceva de preţuit din iernile noastre înzăpezite de care eu mă bucuram atât de mult?

N-ar trebui să învăţăm să mai tăcem din gură şi să încercăm să ne sărbătorim pe noi? Haideţi să ne fixăm pe feţe cu o sfoară groasă zâmbetele pentru o lună. Să nu uităm că încă din prima zi de iarnă oficială suntem cu toţii invitaţi să ne înveselim. Bătrânica noastră împlineşte 90 de ani. Eu, fiindcă sunt departe, îi trimit scrisorele parfumate pe care m-am străduit să le scriu cu litere din suflet. Voi încingeţi măcar în gând o horă ca pe vremuri şi haideţi să o felicităm şi să-i urăm ani mulţi şi fericiţi.

Pentru că în ultimii ani am ajuns prin ţara mea doar ca turist, pentru că m-am obişnuit să văd numai priviri suspicioase în jurul meu, pentru că m-am săturat să explic străinilor că nu trăim în corturi şi nu ne adăpostim de ploaie sub copaci am hotărât să vă prezint scrisoarea parfumată pe care eu am hotărât să i-o trimit bătrânicii pe care o port mereu în gând.

Începe vremea anotimpului greu, a durerilor de tâmplă şi a picioarelor reci. Încep clipele în care ţi-e bine când intri într-o casă călduroasă şi te bucuri că poţi scrijeli cu unghia feţe surâzânde pe geamul îngheţat. În perioada asta te îmbrăţişează şi ultima cârpă din dulap ascunsă sub o bluză arătoasă. Parcă oamenii sunt mai prietenoşi, dar nu pentru că aşa le e firea, ci pentru că frigul îi îndeamnă să stea cât mai aproape de căldura celorlalţi.

Încep să simt miros de brad, să întrevăd focul luminilor care parcă vor să ardă oraşul şi mirosul de lemn de electricitate pe care îl adulmec cu nasul degerat. Azi m-am catapultat deja în crăciunul meu, e drept, orăşenesc. E crăciunul acela în care toţi sunt, într-un fel al lor, mai buni. E crăciunul acela în care sper că anul ăsta se va strecura măcar o nuanţă de alb şi pentru mine. Azi vreau să fac salturi mortale ca să ajung gâfâind până la poalele oamenilor care îmi sunt dragi şi să-i privesc cu ochii aproape înlăcrimaţi de prea mult entuziasm.

mă joc puţin cu template-ul blogului..poate am să-l schimb...


P.S: pare-se că l-am schimbat

Mi se pare că melodia care urmează e una din cele mai frumoase declaraţii de dragoste de pe plaiurile noatre. Eu nu prea iubesc marea, iubesc mai mult muntele. Am locuit întotdeauna departe de plajele pline de nispip cald care te mângâie zi de zi aşa că m-am bucurat de ele foarte rar. Azi, în shimb, mi-ar plăcea tare mult să mă pot arunca şi eu într-o mare bălăceală de sentimente de la care sa-mi iau adio de abia o dată pe an, când mă hotărăsc să-mi iau trei săptămâni concediu pe pământ.




Azi îmi doresc să fac diabet de prea multă dulcegărie amoroasă şi să trebuiescă să mă tratez cu insulină ca să reuşesc să trec peste dragostea asta a mea care ar trebui să fie, poate, altfel. Rămân totuşi doar ca un pom uscat care nu mai reuşeşte să dea rod.




Vasile Şeicaru-Aruncarea în valuri şi Blues de dragoste

De multe ori mă simt strânsă cu menghina de doi pereţi paraleli. Pereţii sunt la fel de paraleli cum sunt DA şi Nu.

În viaţă, cu prietenii, cu iubirea, cu escapadele şi cu toate acele lucruri care ţin de motoraşul din piept nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea severă. Nu mi-a plăcut niciodată să mă organizez, să planific, să mă adun. Nu-mi place de exemplu să mă îmbrac prea îngrijit şi nu-mi place să fiu prea atentă la detalii.

În cap, în creier, în planuri intelectuale, în cărţi şi în toate acele lucruri care ţin de maşina de spălat pe care o port pe umeri am fost întotdeauna extrem de meticulosă. Mi-am procurat până acum o grămadă de lentile cu puteri nemărginite de mărire. Am construit o fereastră de paint din care pot să selectez ce culoare vreau eu ca să pot să-mi marchez ideile pentru a le putea identifica şi după multă vreme.

Câteodată menghina se pune în mişcare şi atunci arunc motoraşul din piept în maşina de spălat sau schimb motorul maşinii de spălat cu motoraşul din piept.
Doar eu am obiceiul să uit cînd de una, când de cealaltă din părţile astea ale mele?

În continuare găsiţi nişte firmituri din ce am făcut eu în ziua de 24 septembrie 2005. Le-am găsit acum într-un caiet cu taine. Pe mine m-au făcut să zâmbesc....

Zgomotul străzii se aude în fundalul povestirii care are ca protagonistă o măturică căreia îi place să facă ravagii printre lucrurile care o înconjoară. Patul stă ţeapăn şi e mare, scaunul a încremenit de mult şi picioarele lui au lăsat chiar şi urme pe parchet. Măturica veselă curăţă polenul timpului reînvigorând atmosfera. Geamul se deschide, aerul curat intră în cameră şi perdelele murdare se dezlănţuiesc. Scos din pivniţa sa murdară şobolănelul din mine începe să se simtă copleşit. Lumina e prea puternică, aerul e prea curat.

Beethoven cu a sa simfonie umple camera cu extaz. Se simte şi un vag miros de mere. De unde? L-a adus cu ea simfonia. Aerul e călduţ, moale...

Când m-am trezit azi dimineaţă aveam acel vag sentiment de bine. E sentimentul pe care îl ai atunci când n-ai visat nimic, ai dormit pur şi simplu. Eşti plin!

Aluatul când dospeşte se umflă. Drojdia îl face plin de viaţă. Apa când fierbe dă să sară din oală; m-am apucat de gătit....
O străduţă mică, întunecată şi cât mai pustie e melancolică, dacă mai sunt şi trei scaune uitate în faţa vreunei porţi e şi mai bine; m-am apucat de făcut fotografii...
Atunci când o poveste nu ţine cât arată urechile ceasului e o poveste bună. M-am apucat de citit...

Astăzi nu am făcut nimic: m-am trezit târziu, am făcut o baie, am mâncat, am vorbit şi am adormit. Altfel nimic.
Azi am citit o carte bună. Altfel nimic.
Astăzi am mâncat ceva bun. Sărumâna. Altfel nimic.

Trăgând o linie măturica concluzionă: Prostii. Altfel nimic.
Cât despre perdelele murdare, acum sunt curate...numai zgomotul străzii a rămas.
A ...şoarecele? A mâncat de mult pastiluţa roşie sau nuca de sub ghiveci.

P.s: Nu Beethoven era cu merele...Era Chopin.
P.P.s: Eu nu vorbeşte bine Româneşte.
P.p.p.s: Oraş cosmopolit: În Italia, într-un PUB Irlandez, un ospătar arab blond le serveşte mâncare marocană la doi români. Ea e jumătate unguroaică, de fapt şi cehoaică, dar toată lumea crede că e nemţoaică.
P.p.p.p.s: Io nu ştiu că nu's din Cluj!

Azi mă gândeam că ar fi bine să-i las să vorbească pe blogul meu pe acei colegi de cameră care îmi şoptesc în continuu gândurile lor. Winamp-ul se opreşte forte rar şi am obiceiul sug toată vâna din anumite melodii până când se aşează uscate într-un colţ al hardului şi nu reuşesc să îmi mai transmită mare lucru. Am hotărât să fac publice obsesiile mele temporare şi să vă povestesc câte un gând care stă în spatele lor.