korova

De multe ori stau în faţa mea şi trasez două linii verticale ca să-mi delimitez spaţiul interior şi spaţiul exterior. Ăsta e modul meu de a mă simţi persoană, de a ocoli stări de greaţă personale şi de a-i scuti pe alţii de greaţa mea sau de a lor. Câteodată mi-e greaţă pentru că fumez prea mult, mănânc prea puţin şi atunci simt că liniile mele o iau razna şi se transformă într-un cazan rotund care fierbe la foc mic toate urâţeniile pe care le-am adunat în mine. Când eram copil mic şi bălai nu credeam că există oameni răi în lume. Nu aveam categorii, nu judecam şi impulsivitatea mea mă apropia mereu cu sufletul deschis de oamenii din faţa mea. Un lucru am să-mi reproşez. Vârsta a tras după ea plictisul. Au apărut momente în care persoanele vorbesc şi eu intru în spaţiul dintre cele două linii din mintea mea. Refuzul ăsta e închis la culoare dar foarte plăcut. E ca atunci când închizi ochii şi singurul stimul care vine din afară e o dungă gălbuie de lumină care se strecoară pe sub gene.
Liniile mele se mai dau peste cap şi-atunci când ceilalţi uită să le respecte pe ale lor. Sunt unii care îmi burzuluiesc din adâncuri firea şi îmi rănesc cu dalta organul care se ocupă cu senzaţii. "Acum mă simt ca ăla când a făcut aia". Mă transform atunci pentru câteva ore cu toate ale mele în cazanul care fierbe murdării şi vreau să fug cît mai departe. Somnul e salvarea mea, dar gustul amar de la trezire e mereu acolo.
De multe ori nu ştiu dacă e organic, dacă e în mintea mea sau dacă mi-am folosit şi eu dalta asupra altora...Excesele nu îmi fac bine şi scuzele câteodată sunt târzii sau imposibile.