De la douăzeci de ani am uitat ce vârstă am. De atunci am început să fac tot felul de lucruri de oameni mari, dar simţeam că mă învârt tot în jurul parului pe care l-am înfipt în timp cu poftă şi de care am hotărât, parcă, să nu mă desprind.
Acum am să înfig o bucăţică de lemn în timpul ăsta care nu vrea să se oprească. Nu are legătură cu vârsta e care o port în spinare, ci cu sfera oamenilor mari de care m-am ferit până acum. Dacă nu mai suport privirile pline de superioritate ale oamenilor maturi de la care e inevitabil să cer răspunsuri atunci cînd mă învârt în jurul bucăţii mele de lemn înseamnă că m-am maturizat şi eu? Mai am puţin timp înainte ca bucăţica de lemn se transforme şi ea într-un par. Unul de care probabil îmi voi aduce aminte şi atunci cînd voi avea părul alb şi pielea de pe mâini zbârcită. Am terminat prima parte a facultăţii pe care o trag după mine de ceva vreme şi acum trebuie să mă expun criticilor şi atenţiilor speciei aceleia de oameni care până acum îmi plăceau numai dacă puteam să îi admir de la distanţă.
17 septembrie 2008 la 12:20
ei, ce sa-i faci varsta are etape in care lucrurile ni se par diferite de-a lungul vremii. fara sa ne dam seama intram rapid in clubul oamenilor "mari" toti cei care pana mai ieri priveau dinspre adolescenta...