korova

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Azi vară mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea, chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea anumitor zile, a anumitor momente, pe care nu voi ştii să le explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul nepronunţat al argumentelor mele se va compune din zilele în care m-am simţit aproape de suflul acela vesel şi plăcut care şuieră prin peisajul românesc din mintea mea. Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

S-ar spune că atunci când tablourile mentale se nasc undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese nu au cum să redea adevărata frumuseţe a locurilor. România e într-adevăr frumoasă? Nu are, poate, seria de oraşe frumoase unde o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se simte ca un grăunte inutil de nisip? E drept, aici nu vin prea mulţi turişti ca să îşi înroşească pomeţii obrajilor cu ajutorul plimbărilor zilnice ale soarelui. Nici soarele nu ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta pictând turistul în timp ce zace la cozi interminabile pentru o gură de ciorbă de cultură.

Şi-atunci mă întreb cu capul rezemat în palmă şi cu ochii gânditori, de ce mă întorc aici? Sunt eu acel turist care aşteaptă soarele cu nerăbdare? Doar eu cunosc cu de-amănuntul oraşele frumoase în care pietrele mele nu se simt străine? Nu sunt turist ci sunt amant. Iubesc cu ură lucrurile care nu funcţionează şi cu pasiune fiecare clădire revopsită.

Şi ce să vezi?

Acum e iarnă şi e frig. Televizoarele vor începe din nou să bubuie că e prea frig, că se moare, că nu se poate circula, că nu sunt bani pentru încălzire şi că, de Crăciun, porcul e prea scump. În afară de micile tragedii care ne ţin legaţi de mâini şi cu ochii mereu aţintiţi înspre pământ o fi ceva de preţuit din iernile noastre înzăpezite de care eu mă bucuram atât de mult?

N-ar trebui să învăţăm să mai tăcem din gură şi să încercăm să ne sărbătorim pe noi? Haideţi să ne fixăm pe feţe cu o sfoară groasă zâmbetele pentru o lună. Să nu uităm că încă din prima zi de iarnă oficială suntem cu toţii invitaţi să ne înveselim. Bătrânica noastră împlineşte 90 de ani. Eu, fiindcă sunt departe, îi trimit scrisorele parfumate pe care m-am străduit să le scriu cu litere din suflet. Voi încingeţi măcar în gând o horă ca pe vremuri şi haideţi să o felicităm şi să-i urăm ani mulţi şi fericiţi.

Pentru că în ultimii ani am ajuns prin ţara mea doar ca turist, pentru că m-am obişnuit să văd numai priviri suspicioase în jurul meu, pentru că m-am săturat să explic străinilor că nu trăim în corturi şi nu ne adăpostim de ploaie sub copaci am hotărât să vă prezint scrisoarea parfumată pe care eu am hotărât să i-o trimit bătrânicii pe care o port mereu în gând.