Asta e poza străinului cu care trebuie să mă înţeleg de fiecare dată cînd vreau să fac ceva. Privirii sale semi-părinteşti trebuie să îi fac faţă atunci
cînd am conştiinţa încărcată.
Mie mi-ar plăcea să stau ore în şir de vorbă cu el şi să îl ascult. Lui îi place să îmi ofere lungi clipe pline de tăcere. Aş vrea să îi scormonesc prin suflet cu o greblă, să fac poze tuturor diamantelor pe care le-aş găsi acolo şi să ascund măcar copiile astea în buzunarul de la piept. Aş amesteca tot ce am furat pentru o clipă cu mult pământ gras şi proaspăt şi aş nivela totul cu o lopată ca să nu se simtă vitregit. El m-ar privi distant, dar cu mult drag pentru tinereţea pe care o port în mine şi m-ar face să tac fără să îmi spună nimic.
Câteodată nu vreau şi nu pot să am de a face cu el. Privirea lui mă deranjează şi mă apasă. Atunci mă prefac că nu e acolo, la locul lui, că nu se uită la mine. Nu reuşesc să mă mint întotdeauna şi încep să îmi caut o poziţie strategică care să mă ajute să uit complect de el. Îmi apropiu capul cât mai tare de monitor şi riscând să îmi strivesc coloana mă aplec încet înspre tastatură. Fac numai mişcări lente, încordate şi cât mai mici în timp ce un cablu sec încearcă să îmi ofere alternative transmiţându-mi dorinţele de la un punct de reper la altul. Câmpul meu vizual se reduce la cei douăzeci de centimetri dintre tastatură şi monitor.
E ceva în tine, moşule, pe care aş vrea tare mult să îl am şi eu.
