Bibliotecarele sunt nişte persoane extraordinare. Le-am vorbit de rău aici degeaba. În lungile şi tăcutele clipe în care am devenit una cu masa de împrumut a bibliotecii am avut timp să mă gândesc la o explicaţie pentru comportamentul acestui specimen. În timp ce stăteam şi mă uitam la ceas din 5 în 5 minute sperând că au trecut cel puţin zece de la ultima privire disperată aruncată la tic-tacul care îmi atârnă de asupra capului şi care nu vroia să se grăbească (şi cică timpul e subiectiv!) am avut revelaţia. Problema sunt ochelarii! Nu e vorba de ochelari în sine. Unora le stă chiar bine cu ochelari pe nas (sper că şi mie).
Revelaţia mi-a arătat că există o întreagă industrie a modei dedicată şoarecilor de bibliotecă. De câţiva ani se poartă ramele de plastic ala bunica şi încet toţi ochelarişti (inclusiv eu) s-au adaptat timpurilor. Problema cu ramele groase de plastic e că acoperă unduirile pielii de deasupra nasului. E vorba de pielea dintre sprâncene care se zbârceşte când eşti morocănos. Nu mai ai cum să îţi dai seama dacă o persoană e încruntată sau nu. Mai grav e că bucăţica de plastic dintre lentile e atât de groasă şi de scurtă încât lasă impresia celor din jur că ai mereu ceva cu ei. Asta mai ales dacă ai nasul ceva mai mare şi îţi ţii mereu privirea aplecată peste cărţi.
Şi atunci, zic eu, cum să reacţioneze bibliotecara, săraca, dacă vede numai oameni încruntaţi în jurul ei? Se încruntă şi ea, cu ochelari sau fără.
Ca să trăim într-o lume mai bună eu propun să ne dăm jos ochelarii când mergem la bibliotecă.
