În Poiana Neamţului. Am dormit cam rău. Faptul că am ochii cam umflaţi dimineaţa se datorează tiroidei (?) mele nebune care produce prea multă energie. Muşchii şi celulele se transformă în pietricele şi beţigaşe în mâinile prietenului nostru student la medicină cu care vorbim limbi străine. Cafeaua e turcească şi discuţiile durează câteva minute bune. Încă nu am ieşit din împărăţia de la poalele muntelui, înălţimile nu şi-au sortat încă prieteniile şi din cauza asta gunoiul e încă aproape de râu şi îşi face simţită prezenţa ordinară.
Am strâns cortul şi pornim. După ani buni în care am stat departe de locurile care mi-au marcat o bună bucată din viaţă trebuie să trec testul cărărilor şerpuite din pădure care nu mi-au plăcut niciodată. Traseul de două ore jumate durează patru şi se instaurează în pieptul meu primele semne ale răcelii pe care o voi purta cu mine până pe Negoiu. La două sute de metrii de la cabană mă aşez pe colina golaşă care m-a făcut să cred că au trecut cele zece minute de pe indicator şi că am ajuns la destinaţie. Parcă mi-e un pic greaţă, dar sunt în sintonie cu el. Stăm aproape şi ne bucurăm de soarele care ne mai încălzeşte. Parcă nu ne-am mai mişca. Două sute de metrii sunt mulţi şi mi se pare că stăm ascunşi într-un luminiş ţinându-ne de mână şi gustând aceleaşi bucăţi de oboseală.
Cei două sute de metrii sunt chiar două sute şi am ajuns la Bârcaciu. Printre măgari şi căţei omul nostru culege afine de mult. De data asta chiar nu vreau să mă mai mişc. Pariul e să mâncăm şi să bem cafea fără să ne ridicăm . Mai bine de o oră stăm şi nu ne funcţionează decât mâinile, după care fasolea din stomac ne îndeamnă să plecăm.
Poze obligatorii cu cabanierul, apă, câteva glume şi mergem la Avrig, la lac. Drumul e frumos. În sfârşit nişte stânci. Jos în căldare dăm de ciobani. Nu putea să lipsească poveste cu ciobanii şi cu câinii lor din povestea asta de la munte. "A venit x-ulescu din Anglia", vă transmite cabanierul de la Bârcaciu. "Da ăsta cine mai e?" "Să vină aici dacă vrea ceva că eu până acolo nu mă duc...". Facem troc în natură. O sticlă mică de alexandrion pe un litru de lapte, câteva bucăţi de brânză, câteva poze pentru prietenul din ţări străine care merită să fie scoşi măgarii din coteţ, o adresă unde să trimitem pozele şi indicaţii spre un loc unde se poate campa. Ne întoarcem din drum că e seară şi până la urmă, parcă, totuşi, punctu albastru nu e pe unde spuneau ei. În preţul sticlei ascunse între pieile de oaie intră atunci şi un ghid personal până la locul de lângă apă unde putem sta liniştiţi şi putem fi siguri că nu ajunge ursul.
E vânt, e seară şi nişte jnepeni se chinuie se ardă. Din nou noapte bună. Mie în cortul ăsta nu îmi încap picioarele!
