De la locul frumos de lângă râuleţul secat unde nu ajunge ursul am plecat cam târziu. Drumul până la lac a fost uşor pentru că şi-au făcut simţite prezenţa treptele construite din stânci care ne-au ajutat paşii să se grăbească. Lacul Avrig în amintirile mele, sau poate în imaginaţia mea, era mult mai mare. Ne-am bucurat acolo de soare şi de o altă cutie de bunătăţi încălzită pe flacăra de la primus, turnată apoi în cănile de tinichea. Nu putem avansa prea mult pe creastă aşa că luam totul cu uşurelul. Nişte lanţuri lipsesc de pe traseu, ne-au informat prietenii de cu o seară înainte care erau şi ei prin zonă. Ne-au împrumutat şi turma lor de căţei care construise cerc în jurul nostru şi ne apăra de ceilalţi trecători.
Am pornit încetişor către vârful Scara care ne şoptea poveşti despre creastă încă de departe cu ajutorul unui vânt puternic pe care ni l-a împrumutat şi după ce ne-am despărţit. Am început să pătrundem în munte aşa cum îmi place mie cel mai mult. Pe crestele sculptate în bolovani enormi care îţi dezvăluie peisajele drămuit ca să te lase să te obişnuieşti treptat cu ele. "Nu poţi să fi încuiat la minte dacă te-ai născut aici!". Asta e mai mult decât o asigurare că prietenului nostru nu îi pare rău că a venit.
Memoria, sau imaginaţia, m-au tras din nou pe sfoară. Ultima mea amintire despre un refugiu în vârf de creastă era din Piatra Craiului. Mă aşteptam să fie la fel şi căsuţa roşie care ne aştepta în vale, dar în afară de apă nu cred că e ceva bun acolo. După ce am plănuit atent orarul avioanelor care ar trebui să vină să ridice gunoiul şi tipul de vopsea care se potrivea cel mai bine cu refugiul, am plecat înspre un limb din creastă unde nu bătea vântul atât de tare.
Era devreme, dar ne-am oprit resemnaţi şi am continuat ziua cu câteva taclale. Ne-am aşezat în cort orizontal, din cauza problemei cu picioarele şi am hotărât să ne pregătim din timp pentru ziua care urma.
