korova

Azi e o zi în care pot pur şi simplu să pierd vremea, dar nu mai ştiu cum se face. Nu mai ştiu cum e să te afunzi în linişte şi să uiţi de soarele de afară, fără să faci nimic. Ca să umplu nimicul cu ceva mă uit la perdeaua din faţa geamului de la camera mea şi mă bucur că nu îmi lasă imaginaţia să fugă pe fereastră. După ea se ascund vârfurile unor copaci care mă înşeală zi de zi făcându-mă să cred că nu sunt în oraş, că trăiesc într-un loc în care timpul nu se scurge şi în care oamenii nu se ceartă niciodată. Undeva unde totul se compune din albastru şi din verde.

Mă simt închisă într-o cutie care călătoreşte după placul ei prin viaţă şi îmi deschide şi mie o uşiţă către veşnicul ei obicei de a privi cu un singur ochi ceea ce o înconjoară. Celălalt ochi îl ţine îndreptat spre mine, dar aproape întotdeauna închis. Dacă ar fi să îi dau crezare ferestrei singurul lucru care se schimbă sunt norii de pe cer şi nuanţele frunzelor din copaci. Dacă ar fi să mă iau după fereastra mea aş putea să măsor timpul numai pe baza anotimpurilor.

Când vreau să ies din cochilie şi să-i zîmbesc lumii cu poftă deschid larg ochiul închis al ferestrei. Ea cheamă clopotele de la biserica din apropiere şi împreună încep să îmi numere zilele odată la fiecare sfert de oră.

De o săptămână am pus bretele unui camion ca să îl pot lua pe spate în loc de ghiozdan. Mi-am procurat lopeţi, cărţi, găleţi şi toate cele trebuincioase pentru o sesiune de examene. De ceva vreme toată ziua bună ziua pun în camion maldăre de informaţii şi le descarc în faţa comisiilor care fac o atentă inspecţie a mărfurilor pe care le transport de la mintea mea până la buze. Cum am scăpat de un transport mă aşteaptă altul. Ghiozdanul meu devine din ce mai greu chiar dacă îl spăl temeinic după fiecare plimbărică. Nu reuşesc niciodată sa îl curăţ de tot. Câte odată timpul e puţin şi lucrurile trebuiesc făcute în grabă. Peste mai puţin de o lună am să demisionez şi am să mă duc în lume. Până atunci am să îmi car ghiozdanul cu supunere şi am să sper că nu va deveni prea greu de dus.

Am să construiesc palate din hârtie cu picioare dintr-o singură bucată de chibrit ca să le oblig să nu se aşeze niciodată. Am să le pun doi ochi mari din boabe de caisă cu care să vadă lumea care va veni la ele . Vor avea aripi din fulgii de la pernă ca să poată să ia în braţe fiecare moment obosit care nu are cum să se liniştească . Am să fac un sos cu multe mirodenii pe care am să-l vărs deasupra gurilor tăiate din roşii . Am să scriu o mie de cuvinte frumoase cu o agrafă şi am să pun pe măsuţa din camera de zi nişte flori proaspete care să răspândească mirosuri dulcegi şi văratice. În sertare am să ascund toate gândurile pe care nu le-am împărtăşit cu nimeni niciodată şi în faţa uşii am să pun o hartă cu labirinturi în care voi lipi câte un vârf de linguriţă de zahăr pe fiecare locaţie importantă.

La urmă am să le pun într-un plic şi am să i le trimit LUI ca să le păstreze în amintire până la următoarea scrisoare pe care, poate, nu i-o voi scrie niciodată.

testul l-am furat de pe blogul asta...credeam ca o să fie mai drastic. Probabil nu au pus la socoteală şi ţigările, iar eu azi am mare poftă de ţigări, nu de cafea. Daţi click pe poză pentru test.

În anul 2008 la biblioteca de studii clasice ale uneia dintre cele mai vechi universităţi din Italia şi din lume am dat peste o surpriză cu gust amar. Nu ştiu din vina cui şi nu aş vrea să acuz pe nimeni de ignoranţă, dar e clar că dacă vom continua pe drumul ăsta lucrurile nu se vor schimba prea mult şi prea grabnic.

Să începem cu începutul.

Primul pas: această carte a fost cumpărată de către bibliotecă în anul 1989. În decembrie 89 în România şi nu numai se rupeau şi se aruncau în flăcări cu o plăcere dementă un anumit gen de rămăşiţe.


Ironia sorţii îşi arată colţii. Această carte a intrat în posesia bibliotecii în aprilie 1989.

"Portretul unui preşedinte I şi II". Sună cunoscut?

Pasul doi: Avem de toate pentru toţi

1. Departamentul femei-feministe, cultură, sănătate şi educaţie:

"Statisticile demonstrează că în România femeile reprezintă jumătate din forţa de muncă productivă. Un sfert din angajaţii instituţiilor de cercetare ştiinţifică sunt femei care îşi aduc contribuţia în aceste ramuri ale educaţiei şi a gândirii creatoare prin fineţe, inteligenţă şi sensibilitate, contribuind la stabilirea unui echilibru ideal în aceste câmpuri importante ale culturii. Ţinând cont de faptul că au crescut responsabilităţi femeilor, statul a rezervat un sfert din bilanţul ţării pentru a le proteja drepturile, avantajele, privilegiile şi pentru protecţia socială. Unităţile sanitare reuşesc să acorde asistenţă medicală gratuită aproape tuturor cetăţenilor. În noile condiţii de egalitate sănătatea poporului devine o problemă de stat cu numeroase implicaţii etice şi psihologice. Creşterea investiţiilor în educaţie..."

2. Special pentru oamenii de ştiinţă:

"ştiinţa şi cercetările aplicate"
"O justă politică demografică creşte posibilităţile numerice ale indivizilor super dotaţi care, datorită geniului şi talentului lor, ridică potenţialul ştinţific şi inventiv al unui popor. Investiţiile în educaţie şi în formarea profesională sunt eficiente mai ales dacă materialul biologic e de calitate superioară încă de la origine.....

3. Pentru Romînia şi români, Filosofi şi filozofi, cu dedicaţie:

"Românii nu au înălţat statui şi monumente imponente, dar au creat o limbă essenzialmente filosofică, ea fiind creaţia cea mai de durată a acestui popor...."

Nu ne rămâne altceva de făcut decât să tragem căteva concluzii şi să ne facem câteva planuri de viitor:

România este un bun model pentru ţările din lumea a treia. Asta acum 30 de ani când a apărut cartea.

Acum probabil că în imaginarul comun al italienilor nu mai suntem un model ci facem parte din lumea a treia.

Pe baza bunului mers al lucrurilor putem să ne stabilim linştiţi planurile pentru anul 2000, mai ales că:

"România e ţara cu cel mai mare coeficient de popularitate din sud-estul europei şi e în acelaşi timp ţara cu cel mai mare creştere a investiţiilor şi al produsului intern brut din Europa (în statisticile mondiale înaintea României se află numai China). Acestea se datorează numai celor doi şefi de stat, fii de ţărani români, Dej şi Ceauşescu, care au urmărit aceiaşi linie a progresului social şi economic. (...) se realizează astfel un model economic pozitiv care ar putea fi luat ca exemplu de către ţările din Lumea a Treia."

O ultimă observaţie şi apoi promitem concluzia finală:

"O politică demografică inteligentă se justifică pe deplin dacă e o condiţie sine qua non pentru evoluţia dificilă a naţiunilor mici şi mijlocii şi nu trebuie confundată cu creşterea necontrolată a populaţiei din ţările lumii a treia."


......................................................................................................................................................................




Cartea asta se află într-o bibliotecă cu "autoservire". Nu e nici pe ultimul raft şi nici dosită în spatele altor cărţi. E în mijloc. Pe raftul din mijloc, pe rândul din mijloc. E una din puţinele cărţi din această bibliotecă care vorbesc de istoria poporului român sau poate chiar singura care vorbeşte strict despre asta şi nu de daci, romani sau alte popoare care au trăit înaintea noastră pe aceleaşi meleaguri. Mozaicul pe care vi l-am prezentat apare în ultima parte a cărţii, ultima dintr-un şir de patru în care se descrie istoria românilor de la Decebal încoace.

Asta e poza străinului cu care trebuie să mă înţeleg de fiecare dată cînd vreau să fac ceva. Privirii sale semi-părinteşti trebuie să îi fac faţă atunci
cînd am conştiinţa încărcată.

Mie mi-ar plăcea să stau ore în şir de vorbă cu el şi să îl ascult. Lui îi place să îmi ofere lungi clipe pline de tăcere. Aş vrea să îi scormonesc prin suflet cu o greblă, să fac poze tuturor diamantelor pe care le-aş găsi acolo şi să ascund măcar copiile astea în buzunarul de la piept. Aş amesteca tot ce am furat pentru o clipă cu mult pământ gras şi proaspăt şi aş nivela totul cu o lopată ca să nu se simtă vitregit. El m-ar privi distant, dar cu mult drag pentru tinereţea pe care o port în mine şi m-ar face să tac fără să îmi spună nimic.

Câteodată nu vreau şi nu pot să am de a face cu el. Privirea lui mă deranjează şi mă apasă. Atunci mă prefac că nu e acolo, la locul lui, că nu se uită la mine. Nu reuşesc să mă mint întotdeauna şi încep să îmi caut o poziţie strategică care să mă ajute să uit complect de el. Îmi apropiu capul cât mai tare de monitor şi riscând să îmi strivesc coloana mă aplec încet înspre tastatură. Fac numai mişcări lente, încordate şi cât mai mici în timp ce un cablu sec încearcă să îmi ofere alternative transmiţându-mi dorinţele de la un punct de reper la altul. Câmpul meu vizual se reduce la cei douăzeci de centimetri dintre tastatură şi monitor.

E ceva în tine, moşule, pe care aş vrea tare mult să îl am şi eu.

Bibliotecarele sunt nişte persoane extraordinare. Le-am vorbit de rău aici degeaba. În lungile şi tăcutele clipe în care am devenit una cu masa de împrumut a bibliotecii am avut timp să mă gândesc la o explicaţie pentru comportamentul acestui specimen. În timp ce stăteam şi mă uitam la ceas din 5 în 5 minute sperând că au trecut cel puţin zece de la ultima privire disperată aruncată la tic-tacul care îmi atârnă de asupra capului şi care nu vroia să se grăbească (şi cică timpul e subiectiv!) am avut revelaţia. Problema sunt ochelarii! Nu e vorba de ochelari în sine. Unora le stă chiar bine cu ochelari pe nas (sper că şi mie).

Revelaţia mi-a arătat că există o întreagă industrie a modei dedicată şoarecilor de bibliotecă. De câţiva ani se poartă ramele de plastic ala bunica şi încet toţi ochelarişti (inclusiv eu) s-au adaptat timpurilor. Problema cu ramele groase de plastic e că acoperă unduirile pielii de deasupra nasului. E vorba de pielea dintre sprâncene care se zbârceşte când eşti morocănos. Nu mai ai cum să îţi dai seama dacă o persoană e încruntată sau nu. Mai grav e că bucăţica de plastic dintre lentile e atât de groasă şi de scurtă încât lasă impresia celor din jur că ai mereu ceva cu ei. Asta mai ales dacă ai nasul ceva mai mare şi îţi ţii mereu privirea aplecată peste cărţi.

Şi atunci, zic eu, cum să reacţioneze bibliotecara, săraca, dacă vede numai oameni încruntaţi în jurul ei? Se încruntă şi ea, cu ochelari sau fără.

Ca să trăim într-o lume mai bună eu propun să ne dăm jos ochelarii când mergem la bibliotecă.

Pentru că sunt în sesiune şi sunt un om cu capul bine înfipt pe umeri, mi-am făcut planul de atac. M-am gândit eu să nu dau examenul din 5. Am să încep din 24 mi-am spus, chiar dacă voi avea examene din 3 în 3 zile. Am trei săptămâni la dispoziţie şi am să pot să învăţ pentru toate în atâta amar de vreme.

Ipoteza:24-5 dă aproape 20 de zile, adică trei săptămâni.

Demonstraţia: Mă uit pe calendar şi iată surpriza. Sunt numai două şiruri lungi care ajung până la duminici şi 24 vine imediat după colţ.
Unde am greşit?

Concluzia: Mă cam aşteaptă revoluţia franceză...

Azi am dat nas în nas, pe stradă, cu o trupă delicioasă. Mi-ar plăcea să o pot unge pe o baghetă enormă şi să o împart cu toată lumea. Îi puteţi asculta aici: Perugia funking band.

Site-ul lor e www.perugiafunkingband.it, dar e numai în italiană.

Azi mă scurg şi mă îndrept spre seară printre note mari şi colorate de jazz. Dacă îţi începi dimineaţa la amiază timpul se scurge fără timp şi totul e foarte moale. Pielea mi-e moale, capul mi-e moale, mersul mi-e moale, iubirea mi-e moale şi tastatura e mai moale decât am simţit-o până acum. Eu sunt moale şi mă scurg. Mă scurg încet spre Chopin şi Enescu, printre clapele pianului şi arcuşul viorii. Notele pe care le ascult mă iau cu ele la plimbare prin păduri fantastice cu ape curate şi câmpii verzi . Merg în timp ce picioarele mele stau liniştite la locul lor. Azi mă scurg printre nenumăratele ţigări, nenumăratele ipoteze şi paranteze, printre priviri prietenoase sau duşmănoase pe care le întâlnesc stând în casă. Azi şi cafeaua e un lichid mai vâscos şi moale care mi se aşează uşor pe limbă şi mă îmbunează. Azi fumul de ţigară e şi el mai consistent. Azi e ziua pentru tolănit şi pentru gustat din poveştile din bibliotecă. Azi am nevoie doar de o pernă moale şi de o mângâiere domoală a gândului. Azi va fi o zi scurtă şi inconsistentă.

Am descoperit sursa insomniilor şi a viselor proaste. Dacă cineva s-ar gândi să monteze vane în cămine toţi studenţii ar dormi noaptea. Peste căminele studenţeşti ar domni pacea şi liniştea.

Ar fi ca la un azil. Spiritele liniştite s-ar aduna deasupra acoperişurilor ca să dănţuiasă. Oraşele studenţeşti s-ar transforma în staţiuni cu apă miraculoasă şi ai putea să-ţi cumperi ca suvenir sticluţe cu elastic în care să îţi ascunzi amintirile. S-ar organiza din oră în oră lungi plimbări prin aleile campusului unde s-ar putea sta de vorbă cu specimene de arbuşti tineri care te-ar saluta zâmbind şi care ar face cu schimbul la măsuţa care vinde urări de bine şi o viaţă împlinită. La ora mesei toţi turiştii ar avea loc la cantina cu măsuţe rotunde şi aer primăvăratic unde te-ar saluta o bătrânică cu sembianţe de bunică. S-ar scurge lin printre clădiri o muzică duioasă cu miros dulceag care i-ar asigura pe toţi că viitorul este mult mai promiţător decât părea să fie.

P.s: vane= vană adică cadă. Ardealul şi-a lăsat adânc amprentele în mine.

Mi-am adus aminte că e 1 iunie azi şi că e o zi importantă. Am dat un search pe goolge şi am aflat de ce e importantă şi ce anume se sărbătoreşte...cum spuneam...pe 1 iunie se termină inimă de ţigan.


Eu urez "La mulţi ani!" copilului din mine şi copiilor din noi. Mulţi dintre copii adevăraţi probabil că sunt la McDonald`s şi se vor grăbi să ajungă acasă ca să nu piardă ultimul episod al faimosului (?) serial.

De ce vor americanii să ne convingă că ziua pentru distracţie e sâmbăta?

Ziua de distracţie a "tineretului vijelios" e vinerea (pentru mine aşa a fost întotdeauna) şi de cele mai multe ori e anticipată de ieşirea de joi. Sâmbăta se iese mai liniştit, mai calm, pentru "refacere".
Cu cât trec anii ai tendinţa să elimini joia... vinerea mai mergi la un chef din când în când, dar preferi mai mult sâmbăta de "refacere".

Azi fumez pentru că mă aşteaptă Platon la un simpozion despre artă şi estetică. Pentru că după ce scap de el mă va urmări Aristotel ca să îmi demonstreze că tot ceea ce am învăţat la simpozion nu e chiar aşa. Medievalii vor încerca să îmi fure pălăria artistică. Renaşterea mă va învaţă că pălăria asta nu e decât o sumă a tuturor pălăriilor din lumea. Kant, băiat deştept, va încerca să împace capra cu varza, învăţându-mă că frumosul e privat dar nu chiar de tot.

Când am să mă opresc, crezând că pot să îmi trag sufletul liniştită, secularizarea va începe să fugă după mine cu toporul. Va urla la mine ameninţător arătându-mi că estetica e un produs modern care vrea să înlocuiască divinul. Toate speranţele mele de izbândă vor fi spulberate.

Singurul lucru care îmi rămâne de făcut e să fumez în mod postmodern.

Teoria quantelor e demonstrată cu ajutorul unor argumente solide pe aceste site-uri ... lumile paralele există:

"cocalari" şi "pitzipoance"
vs.
IO

Azi mi-e tare poftă de ţigări. Cred că ştiu motivul. De aseară trebuie să se abată peste oraşul ăsta o ploaie zdravănă care să îl mai cureţe şi să ne mai elibereze minţile.

FUMEZ din cauza asta: pentru că nu vine, se joacă cu răbdarea mea.

Primăvara e anotimpul pentru făcut curat.
Lumea îşi scoate măturile de prin colţişoarele uitate ale minţii şi declară stare de curăţenie generală. Se începe de din afară sau de dinăuntru, după pofta fiecăruia. E important ca totul să se întâmple treptat. Azi îmi dau jos giaca, poimâine puloverul şi dup-aia vine vara. Anul ăsta vara mi s-a lipit de pulover şi m-a forţat să îl dau jos. Anul ăsta nu am reuşit să surprind privirea primului soare dinţos care începe să încălzească plaiurile ca să îmi pot lega colţurile buzelor de urechi. I-au căzut dinţii prea repede şi a început să mă pupe năclăios. Curăţenia am făcut-o în grabă şi deciziile primăvăratice le-am luat numai pe jumătate. Ursul din mine încă nu s-a dezmeticit de tot, îl mai aud mormăind câte odată.

Anul ăsta nu am reuşit să prind primăvara şi să o ascund în rucsac. Peste noapte s-a făcut foarte cald. Am trecut de la bocanci la sandale, de la lung la scurt într-o singură zi.

La orele dimineţii la mine nu a ajuns nici măcar vara în timp ce de la amiază încolo mă copleşeşte. Am ajuns una din acele înspăimântătoare personaje care stau în spatele mesei de la bibliotecă. Promit că am să povestesc odată cum e să fi "de partea cealaltă".

Odată cu venirea verii, că primăvara am tot aşteptat-o şi degeaba, îmi propun să mă înnoiesc. Îmi promit mie, vouă, dar mai mult mie, că am să scriu mai des.

Acasă e un borcan mare în care am obiceiul să arunc tot ceea ce cred eu că e de cuviinţă. Nu stau să sortez prea mult.

Pe borcan îmi place să lipesc o etichetă pe care îmi scriu numele cu cerneală şi cu litere mari de o şchioapă. Când mă uit la el din afară lucrurile din borcan îmi zâmbesc atrăgător şi mă strigă pentru că ştiu că sunt ale mele. Le posed cu ochii şi cu mintea, dar sunt atât de înghesuite, încât de cele mai multe ori nu reuşesc să le văd pe toate.

Îmi place mult să fac salturi mortale în borcan şi când sunt înăuntru am tendinţa să uit că mă înconjoară pereţii groşi ai acestuia. Nu poţi ţine cu adevărat la cineva dacă nu şti să tragi cu ochiul la borcanul lui.

Când îmi construiesc un "borcan de împrumut" trebuie să am grijă să nu se spargă şi să nu se şteargă numele. E forte greu să dai viaţă unui borcan nou. De obicei e mare zarvă. Lucrurile nu îşi găsesc locul, se ceartă între ele şi îţi cer tot felul de absurdităţi. Cel mai important este, pentru a reuşi să îl construieşti cât mai temeinic, să iei ceva din vechiul borcan.
Cu asta rişti de cele mai multe ori să îl vitregeşti. De puţină continuitate e nevoie însă întotdeauna.

Mai există şi alte recipiente cu ajutorul cărora se face trecerea de la un borcan la altul. Câte odată aceste recipiente se transformă în borcane de sine stătătoare. Sunt unele lucruri care trebuiesc ascunse. Borcanele de tranzit nu sunt transparente şi de cele mai multe ori sunt numerotate: 13 ani, 14 ani, 15 ani... sunt ascunse bine şi în acelaşi timp sunt lăsate la îndemână. Se pot scoate la iveală în anumite perioade, dar nu pot fi privite din afară. Legea lor e că trebuie să îţi acorzi timp ca să le poţi descoperii.

Mi-e greu câte odată sa nu îmi încurc borcanele. Am să îmi construiesc într-o zi un borcan mare în care să încapă toate celelalte.