korova

Nu mănânc iarbă şi nu ştiu să mă plâng. Îmi place primăvara şi aş vrea să am un hipopotam mare şi roz. Vreau să bată mereu soarele prin geamul camerei mele. Îmi place mult să beau lapte dimineaţa. Mi-e totdeauna frig la picioare. Îmi place mai mult frigul decât căldura. Nu îmi place florile sofisticate. Îmi plac narcisele. Îmi place să mă joc cu laba piciorului pe aşternut, chiar dacă enervez lumea cu ticurile mele.  

În ultimele zile cuvintele mele îngheţate din cauza vremii de afară se topesc în faţa maşinăriei pe care o am în faţă. În loc să se prelingă pe tastatură într-un ritm plăcut se scurg în pahare imaginare care se ascund singurele prin dulap. În capul meu se construiesc şosele cu tuburi care seamănă cu cele cu care distilează ţuica. Picăturile distilate ale gândurilor mele se plimbă ca pe tobogan prin ele din vârful ţestei unde simt o durere uşor apăsătoare şi ies afară prin urechi. La poarta de la pavilioanele care anunţă fericita prăbuşire stă un vameş care lasă picăturile să treacă numai cu condiţia să nu se mai întoarcă niciodată. 

Locuiesc pe un coridor lung şi îmbufnat. De fiecare dată când plouă sau bate vântul vrea să se răzbune pe mine. Porţile se zbat şi începe să se mişte de parcă ar vrea să o ia din loc. Mă întreb dacă va reuşi să zboare vreodată. Soarele nu îi place prea mult. Nu îi place să fie lăsat în pace. Poate se simte singur. Are noroc că pereţii  camerelor sunt subţiri şi lasă vocile oamenilor să ajungă până la el. Are noroc că unii uită să îşi revendice intimitatea şi îşi prelungesc discuţiile în timpanul său.  Foarte rar se simte bine. Atunci când foamea din stomacul lui a reuşit se potolească digerând fericirile şi tristeţile noastre îşi mişcă încetişor porţile ca să ne aprobe.

Secretele mele sunt împrăştiate de-a lungul coridorului pe care locuiesc. Dacă cineva ar şti să-l asculte ar afla totul despre mine. Suntem cu toţii ai lui, de fapt, dar noi îl uităm sau îl ignorăm de cele mai multe ori. El reuşeşte doar să ne supere.

Când locuieşti pe un coridor perspectiva ta asupra vieţii se schimbă.

Mi-ar plăcea să ajut oamenii săraci, să mă duc în lumi pierdute şi să mă pierd printre statistici. Ajut doar prietenii la nevoie cu o cană de ceai şi cu o vorbă bună. 

Mi-ar plăcea să mă duc în junglă, să mă pierd printre minunăţiile de acolo şi să văd cu ochii mei animalele de pe dicovery. Am doar un şobolănel care se învârte seara pe lângă mine şi pe care prefer să îl las liber. 

Mi-ar plăcea să învăţ limbi ciudate. Ştiu până acum patru limbi normale şi franceza e chineză pentru mine. 

Mi-ar plăcea să mă duc în ţări cu probleme multe azi, dar cu şantiere arheologice construite în cinstea altor tipuri de zilele. Pînă acum am deschis doar câteva cărţi cu imagini de oale. 

Refuz să visez la o excursie pe lună. Costumul de astronaut e prea mare şi nu m-aş putea mişca prea lesne. Acolo nu sunt nici oameni, nici animale...  

De la douăzeci de ani am uitat ce vârstă am. De atunci am început să fac tot felul de lucruri de oameni mari, dar simţeam că mă învârt tot în jurul parului pe care l-am înfipt în timp cu poftă şi de care am hotărât, parcă, să nu mă desprind.

Acum am să înfig o bucăţică de lemn în timpul ăsta care nu vrea să se oprească. Nu are legătură cu vârsta e care o port în spinare, ci cu sfera oamenilor mari de care m-am ferit până acum. Dacă nu mai suport privirile pline de superioritate ale oamenilor maturi de la care e inevitabil să cer răspunsuri atunci cînd mă învârt în jurul bucăţii mele de lemn înseamnă că m-am maturizat şi eu? Mai am puţin timp înainte ca bucăţica de lemn se transforme şi ea într-un par. Unul de care probabil îmi voi aduce aminte şi atunci cînd voi avea părul alb şi pielea de pe mâini zbârcită. Am terminat prima parte a facultăţii pe care o trag după mine de ceva vreme şi acum trebuie să mă expun criticilor şi atenţiilor speciei aceleia de oameni care până acum îmi plăceau numai dacă puteam să îi admir de la distanţă.   

Aproape din ziua în care te-am cunoscut am cumpărat un kilogram de portocale mari şi mi le-am aşezat în suflet. Azi, de ziua ta, am să pregătesc un suc dulce cu ele ca să îl putem bea împreună, dimineaţa, la ţigară. Aş vrea să se rupă lumea în două, să se facă o cărare la mijloc pe care să mă pot plimba cu tine şi să te fac să uiţi de toate cele. 

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea, chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea anumitor zile, a anumitor momente, pe care nu voi ştii să le explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul ne pronunţat al argumentelor mele se va compune din zilele în care m-am simţit aproape de suflul acela vesel şi plăcut care şuieră prin peisajul românesc din mintea mea.

Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

S-ar spune că atunci când tablourile mentale se nasc undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese nu au cum să redea adevărata frumuseţe a locurilor. România e întra-adevăr frumoasă?

Nu are, poate, seria de oraşe frumoase unde o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se simte ca un grăunte inutil de nisip. Aici nu vin prea mulţi turişti ca să îşi înroşească pomeţii obrajilor cu ajutorul plimbărilor zilnice ale soarelui. Nici soarele nu ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta pictând turistul în timp ce zace la cozi interminabile pentru o gură de ciorbă de cultură.

Şi-atunci mă întreb cu capul rezemat în palmă şi cu ochii gânditori, de ce mă întorc aici? Sunt eu acel turist care aşteaptă soarele cu nerăbdare? Doar eu cunosc cu de-amănuntul oraşele frumoase în care pietrele mele nu se simt străine? Nu sunt turist ci sunt amant. Iubesc cu ură lucrurile care nu funcţionează şi cu pasiune fiecare clădire revopsită.

P.s: Am făcut un ghiveci şi mi-am reordonat ideile din vara asta. Postul ăsta e o concluzie pentru mine. A venit momentul să trag cumva învăţămintele de pe urma verii care e pe terminate.

De multe ori stau în faţa mea şi trasez două linii verticale ca să-mi delimitez spaţiul interior şi spaţiul exterior. Ăsta e modul meu de a mă simţi persoană, de a ocoli stări de greaţă personale şi de a-i scuti pe alţii de greaţa mea sau de a lor. Câteodată mi-e greaţă pentru că fumez prea mult, mănânc prea puţin şi atunci simt că liniile mele o iau razna şi se transformă într-un cazan rotund care fierbe la foc mic toate urâţeniile pe care le-am adunat în mine. Când eram copil mic şi bălai nu credeam că există oameni răi în lume. Nu aveam categorii, nu judecam şi impulsivitatea mea mă apropia mereu cu sufletul deschis de oamenii din faţa mea. Un lucru am să-mi reproşez. Vârsta a tras după ea plictisul. Au apărut momente în care persoanele vorbesc şi eu intru în spaţiul dintre cele două linii din mintea mea. Refuzul ăsta e închis la culoare dar foarte plăcut. E ca atunci când închizi ochii şi singurul stimul care vine din afară e o dungă gălbuie de lumină care se strecoară pe sub gene.
Liniile mele se mai dau peste cap şi-atunci când ceilalţi uită să le respecte pe ale lor. Sunt unii care îmi burzuluiesc din adâncuri firea şi îmi rănesc cu dalta organul care se ocupă cu senzaţii. "Acum mă simt ca ăla când a făcut aia". Mă transform atunci pentru câteva ore cu toate ale mele în cazanul care fierbe murdării şi vreau să fug cît mai departe. Somnul e salvarea mea, dar gustul amar de la trezire e mereu acolo.
De multe ori nu ştiu dacă e organic, dacă e în mintea mea sau dacă mi-am folosit şi eu dalta asupra altora...Excesele nu îmi fac bine şi scuzele câteodată sunt târzii sau imposibile.

Azi mi-am dus blogul la salonul de cosmetică. Nu ştiu dacă e soluţia cea mai bună pentru ce vrea el să spună, dar voi hotărâ cu timpul. Stăpâna se pregăteşte pentru un nou an de studiu şi a decis că e nevoie de o briză de aer curat în viaţa ei. Dacă vi se pare că am luat o gură bună de pământ în loc de aer curat spuneţi-mi. Poate am să încep să scriu art nouveau.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea acestei zile, dar nu voi ştii să o explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul ne pronunţat al argumentelor mele va fi ziua asta şi altele la fel. Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

O descriere simplă a traseului din a patra zi ar fi: Vârful Scara-custura Sărăţii- vârful Negoiu- Strunga Dracului- Lacul Călţun. Mai mult decât despre traseul în sine vreau să îmi aduc aminte de fericirea oaselor mele care au simţit că se pun în mişcare după mult timp colaborând cu muşchii mei obosiţi, de sentimentul de eliberare şi poate, de cutia de porumb fiert pe care am mâncat-o într-o cameră pe care stâncile au construit-o ca adăpost pentru trecătorii care vor să se ferească de vânt.

Cuvintele mi s-au cam terminat de când am primit pozele. Nu vreau să las spaţiul următoarelor zile gol aşa că le prezint aşa cum îmi vine mai uşor.

De la locul frumos de lângă râuleţul secat unde nu ajunge ursul am plecat cam târziu. Drumul până la lac a fost uşor pentru că şi-au făcut simţite prezenţa treptele construite din stânci care ne-au ajutat paşii să se grăbească. Lacul Avrig în amintirile mele, sau poate în imaginaţia mea, era mult mai mare. Ne-am bucurat acolo de soare şi de o altă cutie de bunătăţi încălzită pe flacăra de la primus, turnată apoi în cănile de tinichea. Nu putem avansa prea mult pe creastă aşa că luam totul cu uşurelul. Nişte lanţuri lipsesc de pe traseu, ne-au informat prietenii de cu o seară înainte care erau şi ei prin zonă. Ne-au împrumutat şi turma lor de căţei care construise cerc în jurul nostru şi ne apăra de ceilalţi trecători.

Am pornit încetişor către vârful Scara care ne şoptea poveşti despre creastă încă de departe cu ajutorul unui vânt puternic pe care ni l-a împrumutat şi după ce ne-am despărţit. Am început să pătrundem în munte aşa cum îmi place mie cel mai mult. Pe crestele sculptate în bolovani enormi care îţi dezvăluie peisajele drămuit ca să te lase să te obişnuieşti treptat cu ele. "Nu poţi să fi încuiat la minte dacă te-ai născut aici!". Asta e mai mult decât o asigurare că prietenului nostru nu îi pare rău că a venit.

Memoria, sau imaginaţia, m-au tras din nou pe sfoară. Ultima mea amintire despre un refugiu în vârf de creastă era din Piatra Craiului. Mă aşteptam să fie la fel şi căsuţa roşie care ne aştepta în vale, dar în afară de apă nu cred că e ceva bun acolo. După ce am plănuit atent orarul avioanelor care ar trebui să vină să ridice gunoiul şi tipul de vopsea care se potrivea cel mai bine cu refugiul, am plecat înspre un limb din creastă unde nu bătea vântul atât de tare.

Era devreme, dar ne-am oprit resemnaţi şi am continuat ziua cu câteva taclale. Ne-am aşezat în cort orizontal, din cauza problemei cu picioarele şi am hotărât să ne pregătim din timp pentru ziua care urma.

Pentru mine cele mai bune mâncăruri din lume sunt cele cu mult sos. E foarte greu sa te opreşti din mâncat atunci când în farfurie rămâne gustul acela bogat în arome care ţi-a delectat papilele gustative pe toată perioada degustării cărnii şi a cartofilor care se bălăceau în el. Cartofii şi carnea nu sunt altceva decât grosul neinteresant care umple golul din stomac. Când zdrenţele astea nesemnificative au dispărut din farfurie rămâne doar esenţa. Eu nu o pot lăsa acolo. Mă transform într-un uriaş hulpav cu gura enormă şi cu stomacul umflat care tânjeşte cu tot sufletul la ambrozia care îi face ochii să lăcrimeze de fericire. Mă simt atât de plină încât mi-e frică să nu se rupă scaunul cu alter ego-ul meu uriaş, dar îmi scufund în sosul miraculos bucăţi de pâine fără să respect nici un cod al bunelor maniere. La urmă pâinea se metamorfozează în burete de spălat vasele şi lasă farfuria curată.

În Poiana Neamţului. Am dormit cam rău. Faptul că am ochii cam umflaţi dimineaţa se datorează tiroidei (?) mele nebune care produce prea multă energie. Muşchii şi celulele se transformă în pietricele şi beţigaşe în mâinile prietenului nostru student la medicină cu care vorbim limbi străine. Cafeaua e turcească şi discuţiile durează câteva minute bune. Încă nu am ieşit din împărăţia de la poalele muntelui, înălţimile nu şi-au sortat încă prieteniile şi din cauza asta gunoiul e încă aproape de râu şi îşi face simţită prezenţa ordinară.

Am strâns cortul şi pornim. După ani buni în care am stat departe de locurile care mi-au marcat o bună bucată din viaţă trebuie să trec testul cărărilor şerpuite din pădure care nu mi-au plăcut niciodată. Traseul de două ore jumate durează patru şi se instaurează în pieptul meu primele semne ale răcelii pe care o voi purta cu mine până pe Negoiu. La două sute de metrii de la cabană mă aşez pe colina golaşă care m-a făcut să cred că au trecut cele zece minute de pe indicator şi că am ajuns la destinaţie. Parcă mi-e un pic greaţă, dar sunt în sintonie cu el. Stăm aproape şi ne bucurăm de soarele care ne mai încălzeşte. Parcă nu ne-am mai mişca. Două sute de metrii sunt mulţi şi mi se pare că stăm ascunşi într-un luminiş ţinându-ne de mână şi gustând aceleaşi bucăţi de oboseală.

Cei două sute de metrii sunt chiar două sute şi am ajuns la Bârcaciu. Printre măgari şi căţei omul nostru culege afine de mult. De data asta chiar nu vreau să mă mai mişc. Pariul e să mâncăm şi să bem cafea fără să ne ridicăm . Mai bine de o oră stăm şi nu ne funcţionează decât mâinile, după care fasolea din stomac ne îndeamnă să plecăm.

Poze obligatorii cu cabanierul, apă, câteva glume şi mergem la Avrig, la lac. Drumul e frumos. În sfârşit nişte stânci. Jos în căldare dăm de ciobani. Nu putea să lipsească poveste cu ciobanii şi cu câinii lor din povestea asta de la munte. "A venit x-ulescu din Anglia", vă transmite cabanierul de la Bârcaciu. "Da ăsta cine mai e?" "Să vină aici dacă vrea ceva că eu până acolo nu mă duc...". Facem troc în natură. O sticlă mică de alexandrion pe un litru de lapte, câteva bucăţi de brânză, câteva poze pentru prietenul din ţări străine care merită să fie scoşi măgarii din coteţ, o adresă unde să trimitem pozele şi indicaţii spre un loc unde se poate campa. Ne întoarcem din drum că e seară şi până la urmă, parcă, totuşi, punctu albastru nu e pe unde spuneau ei. În preţul sticlei ascunse între pieile de oaie intră atunci şi un ghid personal până la locul de lângă apă unde putem sta liniştiţi şi putem fi siguri că nu ajunge ursul.

E vânt, e seară şi nişte jnepeni se chinuie se ardă. Din nou noapte bună. Mie în cortul ăsta nu îmi încap picioarele!

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Am de respectat un pact. Următoarele posturi vor fi ceva mai lungi şi poate plicticoase.

Primul post din această serie s-a născut undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese. Sare din carneţelul meu albastru direct pe tastatură.

Prima zi

În Cluj. Mi-e somn. Oare am ajuns acasă? Avem o hartă şi eu mi-am încălzit din nou mintea şi picioarele cu flacăra de la primusul din rucsac. E patru dimineaţa şi parcă (?) am terminat tot ceea ce era de făcut. Mâine trenul e la zece . Gata.

Îmi doresc mult, dragul meu, să mă iei în braţe încurcat în sacul de dormit la peste două mii de metri. Vreau să îţi simt răsuflarea obosită şi sinceră lângă urechea mea care se chinuie să se acomodeze pe bluza care joacă rol de pernă. Te voi iubi mai mult în tăcerile pline de piatră care se vor aşterne între noi.

În Avrig. E un magazin cam prăfuit aici. Importantă e curtea doamnei prietenoase de unde am uitat să plecăm vreo oră, deşi din sfert în sfert de ceas ne anunţam politicos plecarea şi ne scuzam pentru deranj. Avem ţigări, avem pâine şi Negoiu ne aşteaptă. Sunt aici nişte băbuţe care ne zâmbesc de sub năframă şi un tânăr care ne salută de sub oglinda de la Dacie. "Da mult mai aveţi de mers!". Bunul nostru prieten, nenea cu autostopul, opreşte. De data asta nu vrea ăia câţiva lei pe care noi ne încăpăţânăm să nu i dăm ţinându-l de poveşti. Acum are jeep şi îl putem răsplăti numai cu plimbarea obligatorie prin frumuseţea sa de pensiune şi împărţind bancheta din spate cu varza românească cumpărată în grabă de la magazin. Aia din piaţă e turcească!

Ceasul electronic de pe bordul maşinii arată ora şapte aşa că îmi rămân doar cinci kilometri ca să mă împrietenesc cu noul meu rucsac prea performant pentru spatele meu obişnuit cu cvasi-cârpăceli.

În Poiana Neamţului. Foc, cort, apă. Noapte bună, dar cu multe zvârcoleli. N-am dormit prea bine, dar e plăcut oricum.

Îmi părăsesc viaţa virtuală pentru încă două săptămâni. De data asta îmi voi lăsa cochilia pentru dragi mei munţi din care aştept cu nerăbdare să muşc pe săturate. Vreau chitări, oameni veseli, prietenoşi şi puţin băgăcioşi care îşi trimit în cercuri sticlele de ţuică ca să încălzească şi sufletele străinilor cu care s-au întâlnit la înălţimi. Abia aştept să umblu până seara târziu, să montez cortul în fiecare zi, să simt că părul meu e gata să se aprindă de la mirosul de foc pe care îl va purta neputincios timp de mai bine de o săptămână. Am să drămuiesc bine apa ca să îmi pot bea cafeaua dimineaţa şi ceaiul seara. Mă voi scârbi pentru un an de conservele de pateu pe care sper că nu voi fi nevoită să îl ung pe biscuiţi.

Introducere



la Veneţia





la Verona


la Bad Ischl



la Salzburg




la sankt Wolfgang



la Viena

Ah...vacanţa! Nu mai fac baie decât în lacuri şi mări. Cortul e noua mea casă. Oraşele pe care le vizitez mă adoptă câteva ore.

Acum vă scriu dintr-o vedere. Dintr-una din acele poze pe care când eram mică le vedeam lipite de ghişeul de la poştă. Acum Austria e frumoasă şi Alpii îmi zâmbesc de cum îmi scot nasul din sacul de dormit. Aici Albă ca Zăpada stă la taclale cu căprioarele prin păduri. Hans cu o ceată de pitici bea şnaps şi coseşte până şi iarba de la marginea şoselei. Cartea lui Botton despre Proust e prea comercială în comparaţie cu lumea asta frumoasă în care trăiesc şi chiar nu îmi place. Pennac scrie tare mişto, dar nu prea reuşesc să mă ţin după el. Prefer să stau să ascult zgomotul pe care roua îl face dimineaţa şi liniştea lacului în care mă pregătesc să mă scald. Ieri mă aşteptam să o văd din clipă în clipă pe Heidi ieşind la plimbare pe potecile albe şi poate prea ordonate care urcă până în vârful munţilor.

Gata. Rucsacul e fericit că îl folosesc după atâta amar de vreme. Talpa de la sandale a început să ardă şi mă îndeamnă să mă mişc cât mai repede. Pălăria mă aşteaptă pe rucsac. Trenul îşi încălzeşte de pe acum motoarele ca să mă ducă departe de aici.

Am plecat în vacanţă. Nu ştiu dacă mai scriu, nu ştiu când am să mai scriu. Timp de cel puţin două săptămâni totul depinde de chef şi de voia bună pe care nu ştiu dacă am să o împart cu blogul.

Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva, lăsaţi un mesaj. Vă răspund când îl văd.

Azi vecinul meu ascultă Pink Floyd şi pe mine când aud "Shine on you crazy diamond" mă apucă starea de bine, îmi aprind o ţigară şi mă scufund în plăcerea de a citi. Scafandrul din mine leagă între ele algele de pe fundul mării în care s-a aruncat şi găseşte legături şi simbolistici care nu sun întotdeauna fericite.

Azi am să scriu aici elucubraţiile mele ca să nu le pierd printre foile cu notiţe pe care nu le mai fac de mult. În pauza asta de scris mă gândesc la Augustin care-mi vorbeşte despre "eroii" creştinismului (adică martiri) ca despre cei care luptă împotriva spiritelor rele din locuri sau obiecte. Mi-l închipui pe sfântu Gheorghe înfingînd-uşi suliţa în geniul locurilor care ne înconjoară şi mă gândesc la meşterul Manole care se sacrifică, şi îşi scarifică tot ce are, ca să ia locul mănăstirii sale din mâinile demonilor păgâni.

Vecinul meu a stins muzica iar eu am să închid calculatorul şi am să mă întorc la lucruri mai serioase.

Sunt o persoană posesivă, dar nu cu oamenii. Îmi place să posed locuri. Mintea mea şi oraşele în care trăiesc funcţionează după scheme asemănătoare. Pe fiecare semafor, intersecţie, clădire şi stradă am lăsat câte o bucăţică din mine. Am lipit câte un gând pe fiecare stâlp de telegraf şi pe fiecare copac de la marginea şoselei. Sunt un păianjen. Drumurile pe care circul cel mai des sunt acoperite de o plasă groasă pe care am ţesut-o cu răbdare în jurul lor. Dacă cineva taie un copac sufăr. Mulţi mă iau drept ecologistă, dar eu sufăr fiindcă un copac tăiat e o amintire tăiată din mine. Pentru că trăiesc în simbioză cu locurile, atunci când se schimbă sensul unei străzi mă cuprinde dezorientarea.

La semafor se produc cele mai multe revelaţii. În puţinele secunde dintre roşu şi verde mă pierd într-un timp care se dilată şi simt o căldură liniştitoare care îmi cuprinde până şi buricele degetelor. Visez. Odată cu verdele şi cu pedala de acceleraţie mă desprind brusc de şoaptele care mi-au încântat urechile şi le las acolo ca să le pot regăsi data viitoare.
Nu vă bazaţi pe mine dacă vreţi un ghid în imagini al unui oraş. Eu aş fotografia numai locuri absolut ne interesante.