De la locul frumos de lângă râuleţul secat unde nu ajunge ursul am plecat cam târziu. Drumul până la lac a fost uşor pentru că şi-au făcut simţite prezenţa treptele construite din stânci care ne-au ajutat paşii să se grăbească. Lacul Avrig în amintirile mele, sau poate în imaginaţia mea, era mult mai mare. Ne-am bucurat acolo de soare şi de o altă cutie de bunătăţi încălzită pe flacăra de la primus, turnată apoi în cănile de tinichea. Nu putem avansa prea mult pe creastă aşa că luam totul cu uşurelul. Nişte lanţuri lipsesc de pe traseu, ne-au informat prietenii de cu o seară înainte care erau şi ei prin zonă. Ne-au împrumutat şi turma lor de căţei care construise cerc în jurul nostru şi ne apăra de ceilalţi trecători.
Am pornit încetişor către vârful Scara care ne şoptea poveşti despre creastă încă de departe cu ajutorul unui vânt puternic pe care ni l-a împrumutat şi după ce ne-am despărţit. Am început să pătrundem în munte aşa cum îmi place mie cel mai mult. Pe crestele sculptate în bolovani enormi care îţi dezvăluie peisajele drămuit ca să te lase să te obişnuieşti treptat cu ele. "Nu poţi să fi încuiat la minte dacă te-ai născut aici!". Asta e mai mult decât o asigurare că prietenului nostru nu îi pare rău că a venit.
Memoria, sau imaginaţia, m-au tras din nou pe sfoară. Ultima mea amintire despre un refugiu în vârf de creastă era din Piatra Craiului. Mă aşteptam să fie la fel şi căsuţa roşie care ne aştepta în vale, dar în afară de apă nu cred că e ceva bun acolo. După ce am plănuit atent orarul avioanelor care ar trebui să vină să ridice gunoiul şi tipul de vopsea care se potrivea cel mai bine cu refugiul, am plecat înspre un limb din creastă unde nu bătea vântul atât de tare.
Era devreme, dar ne-am oprit resemnaţi şi am continuat ziua cu câteva taclale. Ne-am aşezat în cort orizontal, din cauza problemei cu picioarele şi am hotărât să ne pregătim din timp pentru ziua care urma.
Pentru mine cele mai bune mâncăruri din lume sunt cele cu mult sos. E foarte greu sa te opreşti din mâncat atunci când în farfurie rămâne gustul acela bogat în arome care ţi-a delectat papilele gustative pe toată perioada degustării cărnii şi a cartofilor care se bălăceau în el. Cartofii şi carnea nu sunt altceva decât grosul neinteresant care umple golul din stomac. Când zdrenţele astea nesemnificative au dispărut din farfurie rămâne doar esenţa. Eu nu o pot lăsa acolo. Mă transform într-un uriaş hulpav cu gura enormă şi cu stomacul umflat care tânjeşte cu tot sufletul la ambrozia care îi face ochii să lăcrimeze de fericire. Mă simt atât de plină încât mi-e frică să nu se rupă scaunul cu alter ego-ul meu uriaş, dar îmi scufund în sosul miraculos bucăţi de pâine fără să respect nici un cod al bunelor maniere. La urmă pâinea se metamorfozează în burete de spălat vasele şi lasă farfuria curată.
În Poiana Neamţului. Am dormit cam rău. Faptul că am ochii cam umflaţi dimineaţa se datorează tiroidei (?) mele nebune care produce prea multă energie. Muşchii şi celulele se transformă în pietricele şi beţigaşe în mâinile prietenului nostru student la medicină cu care vorbim limbi străine. Cafeaua e turcească şi discuţiile durează câteva minute bune. Încă nu am ieşit din împărăţia de la poalele muntelui, înălţimile nu şi-au sortat încă prieteniile şi din cauza asta gunoiul e încă aproape de râu şi îşi face simţită prezenţa ordinară.
Am strâns cortul şi pornim. După ani buni în care am stat departe de locurile care mi-au marcat o bună bucată din viaţă trebuie să trec testul cărărilor şerpuite din pădure care nu mi-au plăcut niciodată. Traseul de două ore jumate durează patru şi se instaurează în pieptul meu primele semne ale răcelii pe care o voi purta cu mine până pe Negoiu. La două sute de metrii de la cabană mă aşez pe colina golaşă care m-a făcut să cred că au trecut cele zece minute de pe indicator şi că am ajuns la destinaţie. Parcă mi-e un pic greaţă, dar sunt în sintonie cu el. Stăm aproape şi ne bucurăm de soarele care ne mai încălzeşte. Parcă nu ne-am mai mişca. Două sute de metrii sunt mulţi şi mi se pare că stăm ascunşi într-un luminiş ţinându-ne de mână şi gustând aceleaşi bucăţi de oboseală.
Cei două sute de metrii sunt chiar două sute şi am ajuns la Bârcaciu. Printre măgari şi căţei omul nostru culege afine de mult. De data asta chiar nu vreau să mă mai mişc. Pariul e să mâncăm şi să bem cafea fără să ne ridicăm . Mai bine de o oră stăm şi nu ne funcţionează decât mâinile, după care fasolea din stomac ne îndeamnă să plecăm.
Poze obligatorii cu cabanierul, apă, câteva glume şi mergem la Avrig, la lac. Drumul e frumos. În sfârşit nişte stânci. Jos în căldare dăm de ciobani. Nu putea să lipsească poveste cu ciobanii şi cu câinii lor din povestea asta de la munte. "A venit x-ulescu din Anglia", vă transmite cabanierul de la Bârcaciu. "Da ăsta cine mai e?" "Să vină aici dacă vrea ceva că eu până acolo nu mă duc...". Facem troc în natură. O sticlă mică de alexandrion pe un litru de lapte, câteva bucăţi de brânză, câteva poze pentru prietenul din ţări străine care merită să fie scoşi măgarii din coteţ, o adresă unde să trimitem pozele şi indicaţii spre un loc unde se poate campa. Ne întoarcem din drum că e seară şi până la urmă, parcă, totuşi, punctu albastru nu e pe unde spuneau ei. În preţul sticlei ascunse între pieile de oaie intră atunci şi un ghid personal până la locul de lângă apă unde putem sta liniştiţi şi putem fi siguri că nu ajunge ursul.
E vânt, e seară şi nişte jnepeni se chinuie se ardă. Din nou noapte bună. Mie în cortul ăsta nu îmi încap picioarele!
Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.
Am de respectat un pact. Următoarele posturi vor fi ceva mai lungi şi poate plicticoase.
Primul post din această serie s-a născut undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese. Sare din carneţelul meu albastru direct pe tastatură.
Prima zi
În Cluj. Mi-e somn. Oare am ajuns acasă? Avem o hartă şi eu mi-am încălzit din nou mintea şi picioarele cu flacăra de la primusul din rucsac. E patru dimineaţa şi parcă (?) am terminat tot ceea ce era de făcut. Mâine trenul e la zece . Gata.
Îmi doresc mult, dragul meu, să mă iei în braţe încurcat în sacul de dormit la peste două mii de metri. Vreau să îţi simt răsuflarea obosită şi sinceră lângă urechea mea care se chinuie să se acomodeze pe bluza care joacă rol de pernă. Te voi iubi mai mult în tăcerile pline de piatră care se vor aşterne între noi.
În Avrig. E un magazin cam prăfuit aici. Importantă e curtea doamnei prietenoase de unde am uitat să plecăm vreo oră, deşi din sfert în sfert de ceas ne anunţam politicos plecarea şi ne scuzam pentru deranj. Avem ţigări, avem pâine şi Negoiu ne aşteaptă. Sunt aici nişte băbuţe care ne zâmbesc de sub năframă şi un tânăr care ne salută de sub oglinda de la Dacie. "Da mult mai aveţi de mers!". Bunul nostru prieten, nenea cu autostopul, opreşte. De data asta nu vrea ăia câţiva lei pe care noi ne încăpăţânăm să nu i dăm ţinându-l de poveşti. Acum are jeep şi îl putem răsplăti numai cu plimbarea obligatorie prin frumuseţea sa de pensiune şi împărţind bancheta din spate cu varza românească cumpărată în grabă de la magazin. Aia din piaţă e turcească!
Ceasul electronic de pe bordul maşinii arată ora şapte aşa că îmi rămân doar cinci kilometri ca să mă împrietenesc cu noul meu rucsac prea performant pentru spatele meu obişnuit cu cvasi-cârpăceli.
În Poiana Neamţului. Foc, cort, apă. Noapte bună, dar cu multe zvârcoleli. N-am dormit prea bine, dar e plăcut oricum.
Îmi părăsesc viaţa virtuală pentru încă două săptămâni. De data asta îmi voi lăsa cochilia pentru dragi mei munţi din care aştept cu nerăbdare să muşc pe săturate. Vreau chitări, oameni veseli, prietenoşi şi puţin băgăcioşi care îşi trimit în cercuri sticlele de ţuică ca să încălzească şi sufletele străinilor cu care s-au întâlnit la înălţimi. Abia aştept să umblu până seara târziu, să montez cortul în fiecare zi, să simt că părul meu e gata să se aprindă de la mirosul de foc pe care îl va purta neputincios timp de mai bine de o săptămână. Am să drămuiesc bine apa ca să îmi pot bea cafeaua dimineaţa şi ceaiul seara. Mă voi scârbi pentru un an de conservele de pateu pe care sper că nu voi fi nevoită să îl ung pe biscuiţi.
Ah...vacanţa! Nu mai fac baie decât în lacuri şi mări. Cortul e noua mea casă. Oraşele pe care le vizitez mă adoptă câteva ore.
Acum vă scriu dintr-o vedere. Dintr-una din acele poze pe care când eram mică le vedeam lipite de ghişeul de la poştă. Acum Austria e frumoasă şi Alpii îmi zâmbesc de cum îmi scot nasul din sacul de dormit. Aici Albă ca Zăpada stă la taclale cu căprioarele prin păduri. Hans cu o ceată de pitici bea şnaps şi coseşte până şi iarba de la marginea şoselei. Cartea lui Botton despre Proust e prea comercială în comparaţie cu lumea asta frumoasă în care trăiesc şi chiar nu îmi place. Pennac scrie tare mişto, dar nu prea reuşesc să mă ţin după el. Prefer să stau să ascult zgomotul pe care roua îl face dimineaţa şi liniştea lacului în care mă pregătesc să mă scald. Ieri mă aşteptam să o văd din clipă în clipă pe Heidi ieşind la plimbare pe potecile albe şi poate prea ordonate care urcă până în vârful munţilor.
