korova

Nu mănânc iarbă şi nu ştiu să mă plâng. Îmi place primăvara şi aş vrea să am un hipopotam mare şi roz. Vreau să bată mereu soarele prin geamul camerei mele. Îmi place mult să beau lapte dimineaţa. Mi-e totdeauna frig la picioare. Îmi place mai mult frigul decât căldura. Nu îmi place florile sofisticate. Îmi plac narcisele. Îmi place să mă joc cu laba piciorului pe aşternut, chiar dacă enervez lumea cu ticurile mele.  

În ultimele zile cuvintele mele îngheţate din cauza vremii de afară se topesc în faţa maşinăriei pe care o am în faţă. În loc să se prelingă pe tastatură într-un ritm plăcut se scurg în pahare imaginare care se ascund singurele prin dulap. În capul meu se construiesc şosele cu tuburi care seamănă cu cele cu care distilează ţuica. Picăturile distilate ale gândurilor mele se plimbă ca pe tobogan prin ele din vârful ţestei unde simt o durere uşor apăsătoare şi ies afară prin urechi. La poarta de la pavilioanele care anunţă fericita prăbuşire stă un vameş care lasă picăturile să treacă numai cu condiţia să nu se mai întoarcă niciodată. 

Locuiesc pe un coridor lung şi îmbufnat. De fiecare dată când plouă sau bate vântul vrea să se răzbune pe mine. Porţile se zbat şi începe să se mişte de parcă ar vrea să o ia din loc. Mă întreb dacă va reuşi să zboare vreodată. Soarele nu îi place prea mult. Nu îi place să fie lăsat în pace. Poate se simte singur. Are noroc că pereţii  camerelor sunt subţiri şi lasă vocile oamenilor să ajungă până la el. Are noroc că unii uită să îşi revendice intimitatea şi îşi prelungesc discuţiile în timpanul său.  Foarte rar se simte bine. Atunci când foamea din stomacul lui a reuşit se potolească digerând fericirile şi tristeţile noastre îşi mişcă încetişor porţile ca să ne aprobe.

Secretele mele sunt împrăştiate de-a lungul coridorului pe care locuiesc. Dacă cineva ar şti să-l asculte ar afla totul despre mine. Suntem cu toţii ai lui, de fapt, dar noi îl uităm sau îl ignorăm de cele mai multe ori. El reuşeşte doar să ne supere.

Când locuieşti pe un coridor perspectiva ta asupra vieţii se schimbă.

Mi-ar plăcea să ajut oamenii săraci, să mă duc în lumi pierdute şi să mă pierd printre statistici. Ajut doar prietenii la nevoie cu o cană de ceai şi cu o vorbă bună. 

Mi-ar plăcea să mă duc în junglă, să mă pierd printre minunăţiile de acolo şi să văd cu ochii mei animalele de pe dicovery. Am doar un şobolănel care se învârte seara pe lângă mine şi pe care prefer să îl las liber. 

Mi-ar plăcea să învăţ limbi ciudate. Ştiu până acum patru limbi normale şi franceza e chineză pentru mine. 

Mi-ar plăcea să mă duc în ţări cu probleme multe azi, dar cu şantiere arheologice construite în cinstea altor tipuri de zilele. Pînă acum am deschis doar câteva cărţi cu imagini de oale. 

Refuz să visez la o excursie pe lună. Costumul de astronaut e prea mare şi nu m-aş putea mişca prea lesne. Acolo nu sunt nici oameni, nici animale...  

De la douăzeci de ani am uitat ce vârstă am. De atunci am început să fac tot felul de lucruri de oameni mari, dar simţeam că mă învârt tot în jurul parului pe care l-am înfipt în timp cu poftă şi de care am hotărât, parcă, să nu mă desprind.

Acum am să înfig o bucăţică de lemn în timpul ăsta care nu vrea să se oprească. Nu are legătură cu vârsta e care o port în spinare, ci cu sfera oamenilor mari de care m-am ferit până acum. Dacă nu mai suport privirile pline de superioritate ale oamenilor maturi de la care e inevitabil să cer răspunsuri atunci cînd mă învârt în jurul bucăţii mele de lemn înseamnă că m-am maturizat şi eu? Mai am puţin timp înainte ca bucăţica de lemn se transforme şi ea într-un par. Unul de care probabil îmi voi aduce aminte şi atunci cînd voi avea părul alb şi pielea de pe mâini zbârcită. Am terminat prima parte a facultăţii pe care o trag după mine de ceva vreme şi acum trebuie să mă expun criticilor şi atenţiilor speciei aceleia de oameni care până acum îmi plăceau numai dacă puteam să îi admir de la distanţă.   

Aproape din ziua în care te-am cunoscut am cumpărat un kilogram de portocale mari şi mi le-am aşezat în suflet. Azi, de ziua ta, am să pregătesc un suc dulce cu ele ca să îl putem bea împreună, dimineaţa, la ţigară. Aş vrea să se rupă lumea în două, să se facă o cărare la mijloc pe care să mă pot plimba cu tine şi să te fac să uiţi de toate cele. 

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea, chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea anumitor zile, a anumitor momente, pe care nu voi ştii să le explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul ne pronunţat al argumentelor mele se va compune din zilele în care m-am simţit aproape de suflul acela vesel şi plăcut care şuieră prin peisajul românesc din mintea mea.

Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

S-ar spune că atunci când tablourile mentale se nasc undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese nu au cum să redea adevărata frumuseţe a locurilor. România e întra-adevăr frumoasă?

Nu are, poate, seria de oraşe frumoase unde o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se simte ca un grăunte inutil de nisip. Aici nu vin prea mulţi turişti ca să îşi înroşească pomeţii obrajilor cu ajutorul plimbărilor zilnice ale soarelui. Nici soarele nu ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta pictând turistul în timp ce zace la cozi interminabile pentru o gură de ciorbă de cultură.

Şi-atunci mă întreb cu capul rezemat în palmă şi cu ochii gânditori, de ce mă întorc aici? Sunt eu acel turist care aşteaptă soarele cu nerăbdare? Doar eu cunosc cu de-amănuntul oraşele frumoase în care pietrele mele nu se simt străine? Nu sunt turist ci sunt amant. Iubesc cu ură lucrurile care nu funcţionează şi cu pasiune fiecare clădire revopsită.

P.s: Am făcut un ghiveci şi mi-am reordonat ideile din vara asta. Postul ăsta e o concluzie pentru mine. A venit momentul să trag cumva învăţămintele de pe urma verii care e pe terminate.

De multe ori stau în faţa mea şi trasez două linii verticale ca să-mi delimitez spaţiul interior şi spaţiul exterior. Ăsta e modul meu de a mă simţi persoană, de a ocoli stări de greaţă personale şi de a-i scuti pe alţii de greaţa mea sau de a lor. Câteodată mi-e greaţă pentru că fumez prea mult, mănânc prea puţin şi atunci simt că liniile mele o iau razna şi se transformă într-un cazan rotund care fierbe la foc mic toate urâţeniile pe care le-am adunat în mine. Când eram copil mic şi bălai nu credeam că există oameni răi în lume. Nu aveam categorii, nu judecam şi impulsivitatea mea mă apropia mereu cu sufletul deschis de oamenii din faţa mea. Un lucru am să-mi reproşez. Vârsta a tras după ea plictisul. Au apărut momente în care persoanele vorbesc şi eu intru în spaţiul dintre cele două linii din mintea mea. Refuzul ăsta e închis la culoare dar foarte plăcut. E ca atunci când închizi ochii şi singurul stimul care vine din afară e o dungă gălbuie de lumină care se strecoară pe sub gene.
Liniile mele se mai dau peste cap şi-atunci când ceilalţi uită să le respecte pe ale lor. Sunt unii care îmi burzuluiesc din adâncuri firea şi îmi rănesc cu dalta organul care se ocupă cu senzaţii. "Acum mă simt ca ăla când a făcut aia". Mă transform atunci pentru câteva ore cu toate ale mele în cazanul care fierbe murdării şi vreau să fug cît mai departe. Somnul e salvarea mea, dar gustul amar de la trezire e mereu acolo.
De multe ori nu ştiu dacă e organic, dacă e în mintea mea sau dacă mi-am folosit şi eu dalta asupra altora...Excesele nu îmi fac bine şi scuzele câteodată sunt târzii sau imposibile.

Azi mi-am dus blogul la salonul de cosmetică. Nu ştiu dacă e soluţia cea mai bună pentru ce vrea el să spună, dar voi hotărâ cu timpul. Stăpâna se pregăteşte pentru un nou an de studiu şi a decis că e nevoie de o briză de aer curat în viaţa ei. Dacă vi se pare că am luat o gură bună de pământ în loc de aer curat spuneţi-mi. Poate am să încep să scriu art nouveau.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea acestei zile, dar nu voi ştii să o explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul ne pronunţat al argumentelor mele va fi ziua asta şi altele la fel. Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

O descriere simplă a traseului din a patra zi ar fi: Vârful Scara-custura Sărăţii- vârful Negoiu- Strunga Dracului- Lacul Călţun. Mai mult decât despre traseul în sine vreau să îmi aduc aminte de fericirea oaselor mele care au simţit că se pun în mişcare după mult timp colaborând cu muşchii mei obosiţi, de sentimentul de eliberare şi poate, de cutia de porumb fiert pe care am mâncat-o într-o cameră pe care stâncile au construit-o ca adăpost pentru trecătorii care vor să se ferească de vânt.

Cuvintele mi s-au cam terminat de când am primit pozele. Nu vreau să las spaţiul următoarelor zile gol aşa că le prezint aşa cum îmi vine mai uşor.