korova

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Azi vară mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea, chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea anumitor zile, a anumitor momente, pe care nu voi ştii să le explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul nepronunţat al argumentelor mele se va compune din zilele în care m-am simţit aproape de suflul acela vesel şi plăcut care şuieră prin peisajul românesc din mintea mea. Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

S-ar spune că atunci când tablourile mentale se nasc undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese nu au cum să redea adevărata frumuseţe a locurilor. România e într-adevăr frumoasă? Nu are, poate, seria de oraşe frumoase unde o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se simte ca un grăunte inutil de nisip? E drept, aici nu vin prea mulţi turişti ca să îşi înroşească pomeţii obrajilor cu ajutorul plimbărilor zilnice ale soarelui. Nici soarele nu ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta pictând turistul în timp ce zace la cozi interminabile pentru o gură de ciorbă de cultură.

Şi-atunci mă întreb cu capul rezemat în palmă şi cu ochii gânditori, de ce mă întorc aici? Sunt eu acel turist care aşteaptă soarele cu nerăbdare? Doar eu cunosc cu de-amănuntul oraşele frumoase în care pietrele mele nu se simt străine? Nu sunt turist ci sunt amant. Iubesc cu ură lucrurile care nu funcţionează şi cu pasiune fiecare clădire revopsită.

Şi ce să vezi?

Acum e iarnă şi e frig. Televizoarele vor începe din nou să bubuie că e prea frig, că se moare, că nu se poate circula, că nu sunt bani pentru încălzire şi că, de Crăciun, porcul e prea scump. În afară de micile tragedii care ne ţin legaţi de mâini şi cu ochii mereu aţintiţi înspre pământ o fi ceva de preţuit din iernile noastre înzăpezite de care eu mă bucuram atât de mult?

N-ar trebui să învăţăm să mai tăcem din gură şi să încercăm să ne sărbătorim pe noi? Haideţi să ne fixăm pe feţe cu o sfoară groasă zâmbetele pentru o lună. Să nu uităm că încă din prima zi de iarnă oficială suntem cu toţii invitaţi să ne înveselim. Bătrânica noastră împlineşte 90 de ani. Eu, fiindcă sunt departe, îi trimit scrisorele parfumate pe care m-am străduit să le scriu cu litere din suflet. Voi încingeţi măcar în gând o horă ca pe vremuri şi haideţi să o felicităm şi să-i urăm ani mulţi şi fericiţi.

Pentru că în ultimii ani am ajuns prin ţara mea doar ca turist, pentru că m-am obişnuit să văd numai priviri suspicioase în jurul meu, pentru că m-am săturat să explic străinilor că nu trăim în corturi şi nu ne adăpostim de ploaie sub copaci am hotărât să vă prezint scrisoarea parfumată pe care eu am hotărât să i-o trimit bătrânicii pe care o port mereu în gând.

Începe vremea anotimpului greu, a durerilor de tâmplă şi a picioarelor reci. Încep clipele în care ţi-e bine când intri într-o casă călduroasă şi te bucuri că poţi scrijeli cu unghia feţe surâzânde pe geamul îngheţat. În perioada asta te îmbrăţişează şi ultima cârpă din dulap ascunsă sub o bluză arătoasă. Parcă oamenii sunt mai prietenoşi, dar nu pentru că aşa le e firea, ci pentru că frigul îi îndeamnă să stea cât mai aproape de căldura celorlalţi.

Încep să simt miros de brad, să întrevăd focul luminilor care parcă vor să ardă oraşul şi mirosul de lemn de electricitate pe care îl adulmec cu nasul degerat. Azi m-am catapultat deja în crăciunul meu, e drept, orăşenesc. E crăciunul acela în care toţi sunt, într-un fel al lor, mai buni. E crăciunul acela în care sper că anul ăsta se va strecura măcar o nuanţă de alb şi pentru mine. Azi vreau să fac salturi mortale ca să ajung gâfâind până la poalele oamenilor care îmi sunt dragi şi să-i privesc cu ochii aproape înlăcrimaţi de prea mult entuziasm.

mă joc puţin cu template-ul blogului..poate am să-l schimb...


P.S: pare-se că l-am schimbat

Mi se pare că melodia care urmează e una din cele mai frumoase declaraţii de dragoste de pe plaiurile noatre. Eu nu prea iubesc marea, iubesc mai mult muntele. Am locuit întotdeauna departe de plajele pline de nispip cald care te mângâie zi de zi aşa că m-am bucurat de ele foarte rar. Azi, în shimb, mi-ar plăcea tare mult să mă pot arunca şi eu într-o mare bălăceală de sentimente de la care sa-mi iau adio de abia o dată pe an, când mă hotărăsc să-mi iau trei săptămâni concediu pe pământ.




Azi îmi doresc să fac diabet de prea multă dulcegărie amoroasă şi să trebuiescă să mă tratez cu insulină ca să reuşesc să trec peste dragostea asta a mea care ar trebui să fie, poate, altfel. Rămân totuşi doar ca un pom uscat care nu mai reuşeşte să dea rod.




Vasile Şeicaru-Aruncarea în valuri şi Blues de dragoste

De multe ori mă simt strânsă cu menghina de doi pereţi paraleli. Pereţii sunt la fel de paraleli cum sunt DA şi Nu.

În viaţă, cu prietenii, cu iubirea, cu escapadele şi cu toate acele lucruri care ţin de motoraşul din piept nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea severă. Nu mi-a plăcut niciodată să mă organizez, să planific, să mă adun. Nu-mi place de exemplu să mă îmbrac prea îngrijit şi nu-mi place să fiu prea atentă la detalii.

În cap, în creier, în planuri intelectuale, în cărţi şi în toate acele lucruri care ţin de maşina de spălat pe care o port pe umeri am fost întotdeauna extrem de meticulosă. Mi-am procurat până acum o grămadă de lentile cu puteri nemărginite de mărire. Am construit o fereastră de paint din care pot să selectez ce culoare vreau eu ca să pot să-mi marchez ideile pentru a le putea identifica şi după multă vreme.

Câteodată menghina se pune în mişcare şi atunci arunc motoraşul din piept în maşina de spălat sau schimb motorul maşinii de spălat cu motoraşul din piept.
Doar eu am obiceiul să uit cînd de una, când de cealaltă din părţile astea ale mele?

În continuare găsiţi nişte firmituri din ce am făcut eu în ziua de 24 septembrie 2005. Le-am găsit acum într-un caiet cu taine. Pe mine m-au făcut să zâmbesc....

Zgomotul străzii se aude în fundalul povestirii care are ca protagonistă o măturică căreia îi place să facă ravagii printre lucrurile care o înconjoară. Patul stă ţeapăn şi e mare, scaunul a încremenit de mult şi picioarele lui au lăsat chiar şi urme pe parchet. Măturica veselă curăţă polenul timpului reînvigorând atmosfera. Geamul se deschide, aerul curat intră în cameră şi perdelele murdare se dezlănţuiesc. Scos din pivniţa sa murdară şobolănelul din mine începe să se simtă copleşit. Lumina e prea puternică, aerul e prea curat.

Beethoven cu a sa simfonie umple camera cu extaz. Se simte şi un vag miros de mere. De unde? L-a adus cu ea simfonia. Aerul e călduţ, moale...

Când m-am trezit azi dimineaţă aveam acel vag sentiment de bine. E sentimentul pe care îl ai atunci când n-ai visat nimic, ai dormit pur şi simplu. Eşti plin!

Aluatul când dospeşte se umflă. Drojdia îl face plin de viaţă. Apa când fierbe dă să sară din oală; m-am apucat de gătit....
O străduţă mică, întunecată şi cât mai pustie e melancolică, dacă mai sunt şi trei scaune uitate în faţa vreunei porţi e şi mai bine; m-am apucat de făcut fotografii...
Atunci când o poveste nu ţine cât arată urechile ceasului e o poveste bună. M-am apucat de citit...

Astăzi nu am făcut nimic: m-am trezit târziu, am făcut o baie, am mâncat, am vorbit şi am adormit. Altfel nimic.
Azi am citit o carte bună. Altfel nimic.
Astăzi am mâncat ceva bun. Sărumâna. Altfel nimic.

Trăgând o linie măturica concluzionă: Prostii. Altfel nimic.
Cât despre perdelele murdare, acum sunt curate...numai zgomotul străzii a rămas.
A ...şoarecele? A mâncat de mult pastiluţa roşie sau nuca de sub ghiveci.

P.s: Nu Beethoven era cu merele...Era Chopin.
P.P.s: Eu nu vorbeşte bine Româneşte.
P.p.p.s: Oraş cosmopolit: În Italia, într-un PUB Irlandez, un ospătar arab blond le serveşte mâncare marocană la doi români. Ea e jumătate unguroaică, de fapt şi cehoaică, dar toată lumea crede că e nemţoaică.
P.p.p.p.s: Io nu ştiu că nu's din Cluj!

Azi mă gândeam că ar fi bine să-i las să vorbească pe blogul meu pe acei colegi de cameră care îmi şoptesc în continuu gândurile lor. Winamp-ul se opreşte forte rar şi am obiceiul sug toată vâna din anumite melodii până când se aşează uscate într-un colţ al hardului şi nu reuşesc să îmi mai transmită mare lucru. Am hotărât să fac publice obsesiile mele temporare şi să vă povestesc câte un gând care stă în spatele lor.