korova

Stătea și aștepta în fiecare zi în fața porții să apară ceva. Și-acel ceva tot nu venea...

A pornit atunci la drum si acum se îndrepta spre capătul covorului pe care l-a întins sârguincios in dungi. Știa că mai are doar câteva etape mărunte de parcurs cu trenul acela pe care l-a așezat pe butuci și că va ajunge să se oprească într-un loc necunoscut. Știa că trenul o va lăsa să se scufunde într-o bătălie cu balauri necunoscuți și cu vise care se strâmbă din ce in ce mai mult. Se strâmbau deja la ea din necunoscutul întunecat si o speriau cu zâmbete urâcioase a căror sens nu reușea încă să-l înțeleagă până la capăt.

Își pregătea deja cuvinte iscusite ca să-i înfrunte, dar cumva își aducea aminte de demult că iarna e frig si cuvintele au obiceiul sa înghețe aproape de dinții prin care ies fuioare de cuvinte cu ajutorul unui zâmbet. Încerca totuși să înfrunte cumva primejdia și se gândea că undeva va fi întotdeauna o mâna întinsă numai pentru ea.

A luat atunci hotărârea să renunțe la cuvinte, să-si ia inima-n dinți si să pornească înspre necunoscut gândindu-se că și tragicul, cumva, pe undeva, nu e chiar atât de absurd.

Și uite așa, tot așa și iar așa, se tot juca și mai călătorea speranța mea.

Mai știi cum e să miroși florile primăvara fără să te grăbești?
Mai știi cum e să te bucuri de tine fără să simți că te înghesutiești?
Mai știi să respiri fără să simți că ai noduri de teroare în gâtlej?
Mai știi să te uiți la soare fără să te simți cuprins de vârtej?

Asta îmi tot spun de ceva vreme,
Și vremea se tot împotrivește.
Îmi tot numără secundele, îmi tot numără pașii
Și parcă totul se înșurubează mecanic pe mișcări din ce în ce mai repezi și mai abuzive.

Mai știi cum e să nu fii obosit, mai știi să prețuiești?

Și îmi răspund: Mai știu, mai știu...
Mă bucur de flori, mă bucur de timp, mă bucur....
Mai știu tot ce știam, doar că îmi îmi aduc aminte și uit de toate din ce în ce mai repede...

Ps: Mna că m-a pălit strașnic azi o pseudo-formă de poezie. E prima încercare de acest gen așa că cer scuze dacă nu e cu cătare. Oricum mai bine decât mine o spune Dinescu.


Asculta mai multe audio Muzica

Să fie Mărgineanu, chiar dacă eu îmi aduc aminte de melodia asta de când stăteam pe bolovani lângă focurile din vârf de munte.

Ce ușor și dureros surprind cuvintele astea o esență foarte grea:

"În închisoarea Jilava auzisem povestea unui arestat pe care anchetatorul, în nobila sa strădanie de a-l convinge să recunoască lucruri pe care nu le făcuse, îl lovea numai în cap. "O să-mi scoateţi ochiul", s-a plâns victima, la o lovitură mai zdravănă şi care îşi greşise ţinta. "Nu-ţi fă probleme", l-a liniştit torţionarul. "Şi eu mi-am pierdut un ochi într-un accident şi uite că nici nu se cunoaşte. Ce, ai putea să-mi spui care e de sticlă ?" "Stângul", a răspuns arestatul. "Cum ţi-ai dat seama ?" s-a mirat anchetatorul. "Are o privire mai umană". (Florin Constantin Pavlovici).

Văd că revin din ce în ce mai des la una dintre puținele tematici serioase de care m-am ocupat aici pe blog. Cred că am să inaugurez o nouă rubrică. De data asta însă prefer să mă feresc de la a face prea multe broderii pe marginea textului, căci bucățica asta de viață și de scriitură nu are nevoie să fie comentată.

Sunt atât de ocupată în ultima vreme încât rămân tot timpul cu doi pași în urma mea. Eu mă confund cu umbra care mă urmărea până acum nevăzută și din mine înaintează doar o imagine care răspunde mecanic tuturor lucrurilor pe care le întâlnește.

Pentru că n-am avut timp decât să ciocnesc câte un ou cu oamenii dragi mie acum încerc să repar cumva nelegiuirea și să vă urez și vouă, pe strada asta anonimă a internetului, ca iepurașul și paștele să vă ascundă prin colțurile casei numai împliniri și fericiri.

Și pentru că azi văd că mă scufund în mărturisiri mai puțin criptate ca de obicei vă mai spun că răbufnirile mele internaute încep să-mi fie dragi și că măcar o dată pe săptămână am să încerc să mă țin de ele ca să nu mă pierd prin mărunțișurile pe care le port prin buzunare și prin genți.

Revin mai încolo cu amărunte...

Mi-a bătut la uşă doamna primăvară, dar a adus cu ea doar batiste şi ameţeli de răceală. Eu mă pregătisem cu un festin de tricouri şi am promis că las cojoacele de iarnă, dar uite că ea m-a răsplătit cu pastile, ceaiuri şi cu fomfăială.

Delirez printre lucruri importante şi speranţe. Lângă mine creşc munţi de şerveţele care mă ameninţă că dacă mă mai încăpăţânez să culeg ghiocei înainte de vreme mă vor scufunda în mări de fluide urât mirositoare. Creierul meu pitit în singurul colţ care nu e năpădit de răceală îmi sugerează să renunţ la fumul de ţigară. Îmi tot şopteşte că ţigările nu fac decât să-mi zgârie amigdalele şi să-mi întunece mai tare neputinţa din atmosfera interioară care e şi aşa grea ca o nicovală. Nu vreau însă să renunţ la ele. Cum să renunţ atunci când ştiu că fără ele nu pot să închid cercul ăsta vicios de ameţeală?

Îmi rămâne doar să fac paşi mici, să mă mişc doar foarte încet, să vorbesc ca o păpuşă plângăcioasă care şi-a prădat bateriile şi să mă simt ca un ursuleţ de pluş care vrea doar să fie luat în braţe şi iubit.

În general sunt apolitică. Îmi îndeplinesc însă minimele obligaţii "cetăţeneşti", adică: mă duc la vot şi urmăresc, destul de superficial, e drept, mersul lucrurilor din România.

Cred sincer că a fi cetăţean al unei ţări nu e o chestie pasivă, ca o prăjitură pe care trebuie doar să o guşti cu linguriţa. Cred că prăjitura asta mai trebuie să o şi găteşti din când în când căci altfel te trezeşti că nu mai ai din ce gusta.

Nu sunt o persoană practică şi politica mi se pare o chestiune care ţine de practică. Prefer să mă scufund în romane cu ale lor castele de hârtie şi să uit de tărâmurile astea care, de fapt, într-un fel ne definesc.

Am dat însă fără să vreau de politică şi mi-a tras şi câteva palme bune. Destinul m-a plimbat prin occidentul pe care toţi îl vedem cumva mai frumos, mai luminos şi mai prietenos decât România noastră plină de manele. În occidentul ăsta eu am învăţat, în felul meu e drept, să fac politică. Am învăţat sa-i reproşez occidentului că nu ştie să ne respecte. Nu pentru că habar nu are unde e România, nu pentru că e convins că Transilvania e doar o invenţie, nu pentru că nu ştie că ţiganii nu sunt Români şi de cele mai multe ori îmi spune că a fost în România şi i-a plăcut tare mult Budapesta. Nu de asta.

Sofia, Budapesta, Bucureşti, Praga, Bratislava, Varşovia e tot un drac pentru ei şi noi tot draci din est suntem. Dintr-un anumit punct de vedere, însă, e tot un drac şi pentru noi. Numai că dracul nu suntem noi, ci e cel care ne uneşte într-o chestiune care de prea multe ori e trecută cu vederea. Mă refer la dracul comunist. La "celaltă" ciumă politică a Europei.

De multe ori ne simţim şi noi dracii care strică Europa. Nu! Dracul nu suntem noi! Nu suntem noi dracii într-o Europă în care copii lui Sartre urlă că noi am înţeles prost comunismul. Într-o Europă în care până şi noi dracii ăştia indiferenţaiţi din est tindem să credem acelaşi lucru. O Europă în care ţi-e dat să vezi pe stradă afişe electorale cu secerea şi ciocanul de parcă mimic nu s-ar fi întâmplat. O Europă în care e interesantă numai prima epidemie de ciumă din secolul douăzeci şi a doua e trecută cu vederea de parcă ar fi fost o simplă gripă la care s-a găsit antidotul deja.

E un drac care a provocat prea multe victime şi pe care Europa îl trece cu vederea...
Asta îi reproşez eu occidentului. Oricât am fi noi de draci în ţările lor, ei sunt ceva mai draci cu noi.

Postul ăsta s-a născut dintr-o chestiune de fond, dar a fost propulsat de vizionarea unui film, pe care aş vrea să-l vâr sub nas tuturor dracilor din vest. Vi-l recomand. După cum se vede pe mine m-a îndrăcit rău.



P.S: Sunt două chestii care nu mă conving, totuşi, întru totul în filmul ăsta: să nu uităm că Ana Pauker (e doar un exemplu) era evreică şi nu înţeleg de ce nu se pomeneşte nimic despre persecuţiile creştinilor.

Am transformat noaptea în zi şi ziua în noapte. Nu m-am împrietenit însă cu noaptea. Nu a început să-mi șoptească amănunte tainice şi mistice, nu îmi şuieră cuvinte şi planuri măreţe în timpane.

Stă acolo doamna noapte încremenită şi, chiar dacă o rog tot timpul să mă lase să mă odihnesc ca să profit de sora ei luminoasă, nu îmi răspunde. Doar stă ca o pată mare de culoare neagră şi nu vrea. Nu vrea domnule! Nu vrea!

Şi ce să-i fac eu? Cum să o îmbunez: cu pastile artificiale sau cu ceaiuri de plante frumos mirositoare?

Cred că dacă ar înţelege şi ea că dacă aş reuşi să adorm şi-ar îndeplini mai bine rolul de sfetnic pe la receptaculele neuronilor mei ne-am putea chiar împrietenii. Am lega o prietenie muţeşte, şi ne-am legăna reciproc în aşteptarea unei portiţe spre cuvânt..

În dimineaţa asta m-am trezit cu presentimentul că lumea asta e împărţită în două şi că oamenii se împart în două mari grupuri lătăreţe. Spun lătăreţe pentru că grupurile astea sunt turtite de toate acele obiceiuri care apasă asupra lor. Nu e vorba de oameni buni sau răi, cinstiţi sau necinstiţi, sinceri sau mincinoşi, egoişti sau darnici ci de oameni veşnic obosiţi şi de oameni veşnic treji.

Lângă oamenii veşnic obosiţi e greu să guşti din plin minunăţii, dar reuşesc să-şi menţină un farmec aparte şi un surâs de cele mai mult ori binevoitor. Lângă oamenii veşnic treji poţi mereu să aflii ceva nou, dar fug într-una şi sunt foarte greu de prins.

Soarele îmi sugerează acum că presentimentul ăsta e doar o brumă de inconştienţă care se aşterne pe ochii mei abia treziţi din somn. Veşnicia e un cuvânt mare, prea mare. Dacă acum două luni mă vedeam încă în categoria oamenilor veşnic treji acum mă descopăr în cea a oamenilor veşnic obosiţi. Ăsta poate e argumentul cel mai bun pe care pot să-l aduc acum inconsistenţei pe care mi-o şopteşte veşnicia atunci când îi este aplicată unui om.

În mijlocul pădurii întunecose din tărâmul zmeilor blonzi trăiesc trei pitici: Hanorac, Norişor şi Ursuleţ. Eu am bătut la uşă si m-au primit, dar sunt cam suspectoşi şi nu sunt dispuşi întotdeauna să asculte până la capăt ce are de spus piticimea din om.

Asta-i partea cea mai dificilă cu piticia asta internaţională. Treci peste situaţiile dificile de acest gen dacă ştii să te prefaci că piticia e piticie, indiferent de unde vine ea. Dacă nu, îţi dai seama că piticia ta nu e la fel cu cea a altora. Ajungi să o apreciezi cumva pe a lor, dar, mai ales, începi să o iueşti un pic mai mult pe a ta.

Se pare că noul pitic din neamul piticilor internaţionali care a bătut la uşa casei din pădure trage după sine numele de Dor.

Am început să-mi ajut tălpile să umble cu degetele de la mâini. Le ridic încet de fiecare dată ca să nu se simtă bruscate şi le oblig să meargă. Mă plimb prin meleaguri străine cu oameni noi.

Am început să-mi ajut creierul să umble cu degetele de la mâini. Îmi ridic încet gândurile ca să de îndrepte spre meleaguri arhi-cunoscute din care trebuie să scoată ceva nou.

Degetele de la mâini au fost cele mai active părţi ale trupului meu în ultimele săptămâni. Şi mă tot plimb şi mă tot uit...

Azi aş vrea să fiu originală ca soarele care iese dintre nori in fiecare primăvară. Aş vrea să storc batiste pline de sudoare de creaţie pe fruntea asta a mea care s-a dezobişnuit să scrie.

Ştiu bine că iarna e frumoasă, că e zăpadă, dar parcă pentru mine acum a devenit mai mult timp de stat în casă la căldură. Iarna parcă e un anotimp pentru copii. Ei sunt cei care se bucură de toate ale iernii mereu în frig şi îngeţaţi.

Încă nu mă reazăm în toiag şi nu spun vorbe înţelepte, dar mă gândeam acum ca un bătrân, la o nedumerire de copil. Ce ar fi trebuit oare să răspund atunci când o voce entuziastă mă întreba: ce vrei sa te faci când vei fi mare?

Trebuia să spun: vreu să mă fac primăvara...

De câteva zile parcă am ajuns în paradisul stomacului meu. Mă scufund în iaurt, în brânză şi în lapte. Am ajuns într-un tărâm unde lucrurile astea ţi le vând zmei şi zmeoaice cu păr blond şi ochi albaştri.

Pe lângă lapte aici mai curge şi bere din fântâni. Oamenii se plimbă pe alei bine organizate pe două roţi, cu ochii strânşi din cauza că fulgii de zăpadă atacă în continuu şi cu mănuşi, căciuli, fulare care se comportă drept scud în frigul de afară.

Fac îndelungi plimbări printre sute de bicilete şi mă tot uit. Mă uit în stânga, în dreapta, în sus, în jos şi încerc să mă obişnuiesc. E frumos aici...în tărâmul ăsta populat cu zmei blonzi.

P.S: Ar mai fi de spus acum că tărâmul ăsta merită o nouă categorie, aşa că lumea lui va apărea separat în partea din stânga a paginii.