korova

În dimineaţa asta m-am trezit cu presentimentul că lumea asta e împărţită în două şi că oamenii se împart în două mari grupuri lătăreţe. Spun lătăreţe pentru că grupurile astea sunt turtite de toate acele obiceiuri care apasă asupra lor. Nu e vorba de oameni buni sau răi, cinstiţi sau necinstiţi, sinceri sau mincinoşi, egoişti sau darnici ci de oameni veşnic obosiţi şi de oameni veşnic treji.

Lângă oamenii veşnic obosiţi e greu să guşti din plin minunăţii, dar reuşesc să-şi menţină un farmec aparte şi un surâs de cele mai mult ori binevoitor. Lângă oamenii veşnic treji poţi mereu să aflii ceva nou, dar fug într-una şi sunt foarte greu de prins.

Soarele îmi sugerează acum că presentimentul ăsta e doar o brumă de inconştienţă care se aşterne pe ochii mei abia treziţi din somn. Veşnicia e un cuvânt mare, prea mare. Dacă acum două luni mă vedeam încă în categoria oamenilor veşnic treji acum mă descopăr în cea a oamenilor veşnic obosiţi. Ăsta poate e argumentul cel mai bun pe care pot să-l aduc acum inconsistenţei pe care mi-o şopteşte veşnicia atunci când îi este aplicată unui om.