korova

Prieteni, zâmbete, guri care cântă şi te încântă,
nasuri degerate şi urechi care stau şi ascultă.

Crăciunul mă face să nu mai pot gândi ca un tot. Îmi descompun corpul în bucăţele şi fiecare bucăţică se bucură de sărbători în felul ei. Fiecare bucăţică este fericită pentru că ştie că va primi un mare cadou.

Cadoul nasului meu e mirosul de frig, de cozonac şi de brad. Nasul meu are privilegiul de a simţi.
Cadoul gurii mele sunt bunătăţile pe care le mănâncă. Gura mea are privilegiul de a gusta.
Cadoul ochilor mei sunt zâmbetele oamenilor dragi. Ochii mei au privilegiul de a pătrunde.
Cadoul mâinilor mele sunt globurile care trebuiesc aşezate pe pom. Mâinile mele au privilegiul de a fi harnice.
Cadoul picioarelor mele e distanţa dintre uşile caselor prietenilor. Picioarele mele au privilegiul de a mă purta pe sunetele colindelor mai aproape de harul din căminelor lor.

Cadoul sufletului meu e mulţumirea.
Cadoul creierului meu e liniştea.

Cadoul bucăţelelor mele pentru voi e o urare de bine. Vă urez să fiţi la fel de fericiţi ca toate fericirile din mine.

Pentru că în ultima vreme nu am timp să mă ascult pe mine, îi tot ascult pe ei...



Mă înveseleşte într-un mod foarte special muzica celor de la Nouvelle Vouge. Nu mă face să sar în sus de entuziasm, nu mă face să-mi vină pofta să fug în lume ca să uit ce am de făcut pierzându-mi timpul şi cuvintele prin pahare de bere şi pe podelele din cârciumi. Mă ajută doar să apreciez puţin mai mult clipele care se urâţesc din caza vieţii pe care o duc acum.

P.s: de data asta am stat şi eu să descopăr cum se lipesc chestii de pe youtube pe blog pentru că videoclipul ăsta chiar merită văzut

P.P.S: Azi aş vrea să plec îngrozitor de departe şi să reneg cele o mie de cuvinte al căror sens încep să-l înţeleg. Ştiu şi văd din ce în ce mai bine că picioarele nu mă mai ţin, că trebuie să îmi tratez durerile de cap cu aspirină şi să-mi tratez emoţiile cu mult distonocalm.

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Azi vară mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea, chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea anumitor zile, a anumitor momente, pe care nu voi ştii să le explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul nepronunţat al argumentelor mele se va compune din zilele în care m-am simţit aproape de suflul acela vesel şi plăcut care şuieră prin peisajul românesc din mintea mea. Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

S-ar spune că atunci când tablourile mentale se nasc undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese nu au cum să redea adevărata frumuseţe a locurilor. România e într-adevăr frumoasă? Nu are, poate, seria de oraşe frumoase unde o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se simte ca un grăunte inutil de nisip? E drept, aici nu vin prea mulţi turişti ca să îşi înroşească pomeţii obrajilor cu ajutorul plimbărilor zilnice ale soarelui. Nici soarele nu ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta pictând turistul în timp ce zace la cozi interminabile pentru o gură de ciorbă de cultură.

Şi-atunci mă întreb cu capul rezemat în palmă şi cu ochii gânditori, de ce mă întorc aici? Sunt eu acel turist care aşteaptă soarele cu nerăbdare? Doar eu cunosc cu de-amănuntul oraşele frumoase în care pietrele mele nu se simt străine? Nu sunt turist ci sunt amant. Iubesc cu ură lucrurile care nu funcţionează şi cu pasiune fiecare clădire revopsită.

Şi ce să vezi?

Acum e iarnă şi e frig. Televizoarele vor începe din nou să bubuie că e prea frig, că se moare, că nu se poate circula, că nu sunt bani pentru încălzire şi că, de Crăciun, porcul e prea scump. În afară de micile tragedii care ne ţin legaţi de mâini şi cu ochii mereu aţintiţi înspre pământ o fi ceva de preţuit din iernile noastre înzăpezite de care eu mă bucuram atât de mult?

N-ar trebui să învăţăm să mai tăcem din gură şi să încercăm să ne sărbătorim pe noi? Haideţi să ne fixăm pe feţe cu o sfoară groasă zâmbetele pentru o lună. Să nu uităm că încă din prima zi de iarnă oficială suntem cu toţii invitaţi să ne înveselim. Bătrânica noastră împlineşte 90 de ani. Eu, fiindcă sunt departe, îi trimit scrisorele parfumate pe care m-am străduit să le scriu cu litere din suflet. Voi încingeţi măcar în gând o horă ca pe vremuri şi haideţi să o felicităm şi să-i urăm ani mulţi şi fericiţi.

Pentru că în ultimii ani am ajuns prin ţara mea doar ca turist, pentru că m-am obişnuit să văd numai priviri suspicioase în jurul meu, pentru că m-am săturat să explic străinilor că nu trăim în corturi şi nu ne adăpostim de ploaie sub copaci am hotărât să vă prezint scrisoarea parfumată pe care eu am hotărât să i-o trimit bătrânicii pe care o port mereu în gând.

Începe vremea anotimpului greu, a durerilor de tâmplă şi a picioarelor reci. Încep clipele în care ţi-e bine când intri într-o casă călduroasă şi te bucuri că poţi scrijeli cu unghia feţe surâzânde pe geamul îngheţat. În perioada asta te îmbrăţişează şi ultima cârpă din dulap ascunsă sub o bluză arătoasă. Parcă oamenii sunt mai prietenoşi, dar nu pentru că aşa le e firea, ci pentru că frigul îi îndeamnă să stea cât mai aproape de căldura celorlalţi.

Încep să simt miros de brad, să întrevăd focul luminilor care parcă vor să ardă oraşul şi mirosul de lemn de electricitate pe care îl adulmec cu nasul degerat. Azi m-am catapultat deja în crăciunul meu, e drept, orăşenesc. E crăciunul acela în care toţi sunt, într-un fel al lor, mai buni. E crăciunul acela în care sper că anul ăsta se va strecura măcar o nuanţă de alb şi pentru mine. Azi vreau să fac salturi mortale ca să ajung gâfâind până la poalele oamenilor care îmi sunt dragi şi să-i privesc cu ochii aproape înlăcrimaţi de prea mult entuziasm.

mă joc puţin cu template-ul blogului..poate am să-l schimb...


P.S: pare-se că l-am schimbat

Mi se pare că melodia care urmează e una din cele mai frumoase declaraţii de dragoste de pe plaiurile noatre. Eu nu prea iubesc marea, iubesc mai mult muntele. Am locuit întotdeauna departe de plajele pline de nispip cald care te mângâie zi de zi aşa că m-am bucurat de ele foarte rar. Azi, în shimb, mi-ar plăcea tare mult să mă pot arunca şi eu într-o mare bălăceală de sentimente de la care sa-mi iau adio de abia o dată pe an, când mă hotărăsc să-mi iau trei săptămâni concediu pe pământ.




Azi îmi doresc să fac diabet de prea multă dulcegărie amoroasă şi să trebuiescă să mă tratez cu insulină ca să reuşesc să trec peste dragostea asta a mea care ar trebui să fie, poate, altfel. Rămân totuşi doar ca un pom uscat care nu mai reuşeşte să dea rod.




Vasile Şeicaru-Aruncarea în valuri şi Blues de dragoste

De multe ori mă simt strânsă cu menghina de doi pereţi paraleli. Pereţii sunt la fel de paraleli cum sunt DA şi Nu.

În viaţă, cu prietenii, cu iubirea, cu escapadele şi cu toate acele lucruri care ţin de motoraşul din piept nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea severă. Nu mi-a plăcut niciodată să mă organizez, să planific, să mă adun. Nu-mi place de exemplu să mă îmbrac prea îngrijit şi nu-mi place să fiu prea atentă la detalii.

În cap, în creier, în planuri intelectuale, în cărţi şi în toate acele lucruri care ţin de maşina de spălat pe care o port pe umeri am fost întotdeauna extrem de meticulosă. Mi-am procurat până acum o grămadă de lentile cu puteri nemărginite de mărire. Am construit o fereastră de paint din care pot să selectez ce culoare vreau eu ca să pot să-mi marchez ideile pentru a le putea identifica şi după multă vreme.

Câteodată menghina se pune în mişcare şi atunci arunc motoraşul din piept în maşina de spălat sau schimb motorul maşinii de spălat cu motoraşul din piept.
Doar eu am obiceiul să uit cînd de una, când de cealaltă din părţile astea ale mele?

În continuare găsiţi nişte firmituri din ce am făcut eu în ziua de 24 septembrie 2005. Le-am găsit acum într-un caiet cu taine. Pe mine m-au făcut să zâmbesc....

Zgomotul străzii se aude în fundalul povestirii care are ca protagonistă o măturică căreia îi place să facă ravagii printre lucrurile care o înconjoară. Patul stă ţeapăn şi e mare, scaunul a încremenit de mult şi picioarele lui au lăsat chiar şi urme pe parchet. Măturica veselă curăţă polenul timpului reînvigorând atmosfera. Geamul se deschide, aerul curat intră în cameră şi perdelele murdare se dezlănţuiesc. Scos din pivniţa sa murdară şobolănelul din mine începe să se simtă copleşit. Lumina e prea puternică, aerul e prea curat.

Beethoven cu a sa simfonie umple camera cu extaz. Se simte şi un vag miros de mere. De unde? L-a adus cu ea simfonia. Aerul e călduţ, moale...

Când m-am trezit azi dimineaţă aveam acel vag sentiment de bine. E sentimentul pe care îl ai atunci când n-ai visat nimic, ai dormit pur şi simplu. Eşti plin!

Aluatul când dospeşte se umflă. Drojdia îl face plin de viaţă. Apa când fierbe dă să sară din oală; m-am apucat de gătit....
O străduţă mică, întunecată şi cât mai pustie e melancolică, dacă mai sunt şi trei scaune uitate în faţa vreunei porţi e şi mai bine; m-am apucat de făcut fotografii...
Atunci când o poveste nu ţine cât arată urechile ceasului e o poveste bună. M-am apucat de citit...

Astăzi nu am făcut nimic: m-am trezit târziu, am făcut o baie, am mâncat, am vorbit şi am adormit. Altfel nimic.
Azi am citit o carte bună. Altfel nimic.
Astăzi am mâncat ceva bun. Sărumâna. Altfel nimic.

Trăgând o linie măturica concluzionă: Prostii. Altfel nimic.
Cât despre perdelele murdare, acum sunt curate...numai zgomotul străzii a rămas.
A ...şoarecele? A mâncat de mult pastiluţa roşie sau nuca de sub ghiveci.

P.s: Nu Beethoven era cu merele...Era Chopin.
P.P.s: Eu nu vorbeşte bine Româneşte.
P.p.p.s: Oraş cosmopolit: În Italia, într-un PUB Irlandez, un ospătar arab blond le serveşte mâncare marocană la doi români. Ea e jumătate unguroaică, de fapt şi cehoaică, dar toată lumea crede că e nemţoaică.
P.p.p.p.s: Io nu ştiu că nu's din Cluj!

Azi mă gândeam că ar fi bine să-i las să vorbească pe blogul meu pe acei colegi de cameră care îmi şoptesc în continuu gândurile lor. Winamp-ul se opreşte forte rar şi am obiceiul sug toată vâna din anumite melodii până când se aşează uscate într-un colţ al hardului şi nu reuşesc să îmi mai transmită mare lucru. Am hotărât să fac publice obsesiile mele temporare şi să vă povestesc câte un gând care stă în spatele lor.

7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...

În capul meu neuronii se împrietenesc şi construiesc ghemotoace. Se iau de mână sau se strâng în braţe şi fac mici gâlme pe care eu trebuie dup-aia să le periez ca să le desprind. Atunci când dau peste un ghemotoc dinăsta sper că măcar neuronii au reuşit să îşi aleagă prieteni pe măsură. Dacă reuşesc să-i desprind şi văd că îmi şoptesc o idee nouă îi felicit pentru alegere şi le dau aprobare de a-şi legalizeze relaţia.  

Încep să mă înconjoare maldăre de hârtii. În următoarele luni am să mestec mâncarea numai cu dantura din parte stângă pentru că, în cealaltă parte sunt prea ocupată cu rumegatul întrebărilor. Şi ce întrebări! Am să demonstrez că am dreptate, dar am să trec mai rar pe aici şi voi trece şi mai rar pe la voi .

Am să le transmit urările voastre de bine lui Wittgenin, lui Russel, lui Moore, lui Kant, lui Hintika, lui Maslow, lui Haller, lui Moris Engel, lui Hacker, lui Black, lui Patricia Kitcher, lui Stern,  lui Ramsey, lui Favrholdt, lui Stenius, lui Paul J., lui Anscombe, lui Gargani, lui Rudolf Haller, lui  Diego Marconi, lui David Pears, lui Stenius, lui Henderson, lui M . Tiles, lui McDowell, lui Bernard Wiliams şi celorlaţi din gaşcă.

Nu mănânc iarbă şi nu ştiu să mă plâng. Îmi place primăvara şi aş vrea să am un hipopotam mare şi roz. Vreau să bată mereu soarele prin geamul camerei mele. Îmi place mult să beau lapte dimineaţa. Mi-e totdeauna frig la picioare. Îmi place mai mult frigul decât căldura. Nu îmi place florile sofisticate. Îmi plac narcisele. Îmi place să mă joc cu laba piciorului pe aşternut, chiar dacă enervez lumea cu ticurile mele.  

În ultimele zile cuvintele mele îngheţate din cauza vremii de afară se topesc în faţa maşinăriei pe care o am în faţă. În loc să se prelingă pe tastatură într-un ritm plăcut se scurg în pahare imaginare care se ascund singurele prin dulap. În capul meu se construiesc şosele cu tuburi care seamănă cu cele cu care distilează ţuica. Picăturile distilate ale gândurilor mele se plimbă ca pe tobogan prin ele din vârful ţestei unde simt o durere uşor apăsătoare şi ies afară prin urechi. La poarta de la pavilioanele care anunţă fericita prăbuşire stă un vameş care lasă picăturile să treacă numai cu condiţia să nu se mai întoarcă niciodată. 

Locuiesc pe un coridor lung şi îmbufnat. De fiecare dată când plouă sau bate vântul vrea să se răzbune pe mine. Porţile se zbat şi începe să se mişte de parcă ar vrea să o ia din loc. Mă întreb dacă va reuşi să zboare vreodată. Soarele nu îi place prea mult. Nu îi place să fie lăsat în pace. Poate se simte singur. Are noroc că pereţii  camerelor sunt subţiri şi lasă vocile oamenilor să ajungă până la el. Are noroc că unii uită să îşi revendice intimitatea şi îşi prelungesc discuţiile în timpanul său.  Foarte rar se simte bine. Atunci când foamea din stomacul lui a reuşit se potolească digerând fericirile şi tristeţile noastre îşi mişcă încetişor porţile ca să ne aprobe.

Secretele mele sunt împrăştiate de-a lungul coridorului pe care locuiesc. Dacă cineva ar şti să-l asculte ar afla totul despre mine. Suntem cu toţii ai lui, de fapt, dar noi îl uităm sau îl ignorăm de cele mai multe ori. El reuşeşte doar să ne supere.

Când locuieşti pe un coridor perspectiva ta asupra vieţii se schimbă.

Mi-ar plăcea să ajut oamenii săraci, să mă duc în lumi pierdute şi să mă pierd printre statistici. Ajut doar prietenii la nevoie cu o cană de ceai şi cu o vorbă bună. 

Mi-ar plăcea să mă duc în junglă, să mă pierd printre minunăţiile de acolo şi să văd cu ochii mei animalele de pe dicovery. Am doar un şobolănel care se învârte seara pe lângă mine şi pe care prefer să îl las liber. 

Mi-ar plăcea să învăţ limbi ciudate. Ştiu până acum patru limbi normale şi franceza e chineză pentru mine. 

Mi-ar plăcea să mă duc în ţări cu probleme multe azi, dar cu şantiere arheologice construite în cinstea altor tipuri de zilele. Pînă acum am deschis doar câteva cărţi cu imagini de oale. 

Refuz să visez la o excursie pe lună. Costumul de astronaut e prea mare şi nu m-aş putea mişca prea lesne. Acolo nu sunt nici oameni, nici animale...  

De la douăzeci de ani am uitat ce vârstă am. De atunci am început să fac tot felul de lucruri de oameni mari, dar simţeam că mă învârt tot în jurul parului pe care l-am înfipt în timp cu poftă şi de care am hotărât, parcă, să nu mă desprind.

Acum am să înfig o bucăţică de lemn în timpul ăsta care nu vrea să se oprească. Nu are legătură cu vârsta e care o port în spinare, ci cu sfera oamenilor mari de care m-am ferit până acum. Dacă nu mai suport privirile pline de superioritate ale oamenilor maturi de la care e inevitabil să cer răspunsuri atunci cînd mă învârt în jurul bucăţii mele de lemn înseamnă că m-am maturizat şi eu? Mai am puţin timp înainte ca bucăţica de lemn se transforme şi ea într-un par. Unul de care probabil îmi voi aduce aminte şi atunci cînd voi avea părul alb şi pielea de pe mâini zbârcită. Am terminat prima parte a facultăţii pe care o trag după mine de ceva vreme şi acum trebuie să mă expun criticilor şi atenţiilor speciei aceleia de oameni care până acum îmi plăceau numai dacă puteam să îi admir de la distanţă.   

Aproape din ziua în care te-am cunoscut am cumpărat un kilogram de portocale mari şi mi le-am aşezat în suflet. Azi, de ziua ta, am să pregătesc un suc dulce cu ele ca să îl putem bea împreună, dimineaţa, la ţigară. Aş vrea să se rupă lumea în două, să se facă o cărare la mijloc pe care să mă pot plimba cu tine şi să te fac să uiţi de toate cele. 

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea, chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea anumitor zile, a anumitor momente, pe care nu voi ştii să le explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul ne pronunţat al argumentelor mele se va compune din zilele în care m-am simţit aproape de suflul acela vesel şi plăcut care şuieră prin peisajul românesc din mintea mea.

Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

S-ar spune că atunci când tablourile mentale se nasc undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese nu au cum să redea adevărata frumuseţe a locurilor. România e întra-adevăr frumoasă?

Nu are, poate, seria de oraşe frumoase unde o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se simte ca un grăunte inutil de nisip. Aici nu vin prea mulţi turişti ca să îşi înroşească pomeţii obrajilor cu ajutorul plimbărilor zilnice ale soarelui. Nici soarele nu ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta pictând turistul în timp ce zace la cozi interminabile pentru o gură de ciorbă de cultură.

Şi-atunci mă întreb cu capul rezemat în palmă şi cu ochii gânditori, de ce mă întorc aici? Sunt eu acel turist care aşteaptă soarele cu nerăbdare? Doar eu cunosc cu de-amănuntul oraşele frumoase în care pietrele mele nu se simt străine? Nu sunt turist ci sunt amant. Iubesc cu ură lucrurile care nu funcţionează şi cu pasiune fiecare clădire revopsită.

P.s: Am făcut un ghiveci şi mi-am reordonat ideile din vara asta. Postul ăsta e o concluzie pentru mine. A venit momentul să trag cumva învăţămintele de pe urma verii care e pe terminate.

De multe ori stau în faţa mea şi trasez două linii verticale ca să-mi delimitez spaţiul interior şi spaţiul exterior. Ăsta e modul meu de a mă simţi persoană, de a ocoli stări de greaţă personale şi de a-i scuti pe alţii de greaţa mea sau de a lor. Câteodată mi-e greaţă pentru că fumez prea mult, mănânc prea puţin şi atunci simt că liniile mele o iau razna şi se transformă într-un cazan rotund care fierbe la foc mic toate urâţeniile pe care le-am adunat în mine. Când eram copil mic şi bălai nu credeam că există oameni răi în lume. Nu aveam categorii, nu judecam şi impulsivitatea mea mă apropia mereu cu sufletul deschis de oamenii din faţa mea. Un lucru am să-mi reproşez. Vârsta a tras după ea plictisul. Au apărut momente în care persoanele vorbesc şi eu intru în spaţiul dintre cele două linii din mintea mea. Refuzul ăsta e închis la culoare dar foarte plăcut. E ca atunci când închizi ochii şi singurul stimul care vine din afară e o dungă gălbuie de lumină care se strecoară pe sub gene.
Liniile mele se mai dau peste cap şi-atunci când ceilalţi uită să le respecte pe ale lor. Sunt unii care îmi burzuluiesc din adâncuri firea şi îmi rănesc cu dalta organul care se ocupă cu senzaţii. "Acum mă simt ca ăla când a făcut aia". Mă transform atunci pentru câteva ore cu toate ale mele în cazanul care fierbe murdării şi vreau să fug cît mai departe. Somnul e salvarea mea, dar gustul amar de la trezire e mereu acolo.
De multe ori nu ştiu dacă e organic, dacă e în mintea mea sau dacă mi-am folosit şi eu dalta asupra altora...Excesele nu îmi fac bine şi scuzele câteodată sunt târzii sau imposibile.

Azi mi-am dus blogul la salonul de cosmetică. Nu ştiu dacă e soluţia cea mai bună pentru ce vrea el să spună, dar voi hotărâ cu timpul. Stăpâna se pregăteşte pentru un nou an de studiu şi a decis că e nevoie de o briză de aer curat în viaţa ei. Dacă vi se pare că am luat o gură bună de pământ în loc de aer curat spuneţi-mi. Poate am să încep să scriu art nouveau.

Dacă în viitor mă va întreba cineva de ce iubesc România voi rămâne fără cuvinte pentru câteva secunde şi mi se vor umezi ochii la amintirea acestei zile, dar nu voi ştii să o explic. Voi arunca în joc veşnicele argumente cu revistele, cu ţara mea, cu oamenii, dar întotdeauna fondul ne pronunţat al argumentelor mele va fi ziua asta şi altele la fel. Cum să-i descrii unui străin sentimentele neaoşe pe care ţi le trezeşte ţara ta atunci când o adulmeci de aproape? Dorul de casă începe să aibă sens şi substanţă atunci când se combină cu poveştile nerostite ale sentimentelor mele.

O descriere simplă a traseului din a patra zi ar fi: Vârful Scara-custura Sărăţii- vârful Negoiu- Strunga Dracului- Lacul Călţun. Mai mult decât despre traseul în sine vreau să îmi aduc aminte de fericirea oaselor mele care au simţit că se pun în mişcare după mult timp colaborând cu muşchii mei obosiţi, de sentimentul de eliberare şi poate, de cutia de porumb fiert pe care am mâncat-o într-o cameră pe care stâncile au construit-o ca adăpost pentru trecătorii care vor să se ferească de vânt.

Cuvintele mi s-au cam terminat de când am primit pozele. Nu vreau să las spaţiul următoarelor zile gol aşa că le prezint aşa cum îmi vine mai uşor.

De la locul frumos de lângă râuleţul secat unde nu ajunge ursul am plecat cam târziu. Drumul până la lac a fost uşor pentru că şi-au făcut simţite prezenţa treptele construite din stânci care ne-au ajutat paşii să se grăbească. Lacul Avrig în amintirile mele, sau poate în imaginaţia mea, era mult mai mare. Ne-am bucurat acolo de soare şi de o altă cutie de bunătăţi încălzită pe flacăra de la primus, turnată apoi în cănile de tinichea. Nu putem avansa prea mult pe creastă aşa că luam totul cu uşurelul. Nişte lanţuri lipsesc de pe traseu, ne-au informat prietenii de cu o seară înainte care erau şi ei prin zonă. Ne-au împrumutat şi turma lor de căţei care construise cerc în jurul nostru şi ne apăra de ceilalţi trecători.

Am pornit încetişor către vârful Scara care ne şoptea poveşti despre creastă încă de departe cu ajutorul unui vânt puternic pe care ni l-a împrumutat şi după ce ne-am despărţit. Am început să pătrundem în munte aşa cum îmi place mie cel mai mult. Pe crestele sculptate în bolovani enormi care îţi dezvăluie peisajele drămuit ca să te lase să te obişnuieşti treptat cu ele. "Nu poţi să fi încuiat la minte dacă te-ai născut aici!". Asta e mai mult decât o asigurare că prietenului nostru nu îi pare rău că a venit.

Memoria, sau imaginaţia, m-au tras din nou pe sfoară. Ultima mea amintire despre un refugiu în vârf de creastă era din Piatra Craiului. Mă aşteptam să fie la fel şi căsuţa roşie care ne aştepta în vale, dar în afară de apă nu cred că e ceva bun acolo. După ce am plănuit atent orarul avioanelor care ar trebui să vină să ridice gunoiul şi tipul de vopsea care se potrivea cel mai bine cu refugiul, am plecat înspre un limb din creastă unde nu bătea vântul atât de tare.

Era devreme, dar ne-am oprit resemnaţi şi am continuat ziua cu câteva taclale. Ne-am aşezat în cort orizontal, din cauza problemei cu picioarele şi am hotărât să ne pregătim din timp pentru ziua care urma.

Pentru mine cele mai bune mâncăruri din lume sunt cele cu mult sos. E foarte greu sa te opreşti din mâncat atunci când în farfurie rămâne gustul acela bogat în arome care ţi-a delectat papilele gustative pe toată perioada degustării cărnii şi a cartofilor care se bălăceau în el. Cartofii şi carnea nu sunt altceva decât grosul neinteresant care umple golul din stomac. Când zdrenţele astea nesemnificative au dispărut din farfurie rămâne doar esenţa. Eu nu o pot lăsa acolo. Mă transform într-un uriaş hulpav cu gura enormă şi cu stomacul umflat care tânjeşte cu tot sufletul la ambrozia care îi face ochii să lăcrimeze de fericire. Mă simt atât de plină încât mi-e frică să nu se rupă scaunul cu alter ego-ul meu uriaş, dar îmi scufund în sosul miraculos bucăţi de pâine fără să respect nici un cod al bunelor maniere. La urmă pâinea se metamorfozează în burete de spălat vasele şi lasă farfuria curată.

În Poiana Neamţului. Am dormit cam rău. Faptul că am ochii cam umflaţi dimineaţa se datorează tiroidei (?) mele nebune care produce prea multă energie. Muşchii şi celulele se transformă în pietricele şi beţigaşe în mâinile prietenului nostru student la medicină cu care vorbim limbi străine. Cafeaua e turcească şi discuţiile durează câteva minute bune. Încă nu am ieşit din împărăţia de la poalele muntelui, înălţimile nu şi-au sortat încă prieteniile şi din cauza asta gunoiul e încă aproape de râu şi îşi face simţită prezenţa ordinară.

Am strâns cortul şi pornim. După ani buni în care am stat departe de locurile care mi-au marcat o bună bucată din viaţă trebuie să trec testul cărărilor şerpuite din pădure care nu mi-au plăcut niciodată. Traseul de două ore jumate durează patru şi se instaurează în pieptul meu primele semne ale răcelii pe care o voi purta cu mine până pe Negoiu. La două sute de metrii de la cabană mă aşez pe colina golaşă care m-a făcut să cred că au trecut cele zece minute de pe indicator şi că am ajuns la destinaţie. Parcă mi-e un pic greaţă, dar sunt în sintonie cu el. Stăm aproape şi ne bucurăm de soarele care ne mai încălzeşte. Parcă nu ne-am mai mişca. Două sute de metrii sunt mulţi şi mi se pare că stăm ascunşi într-un luminiş ţinându-ne de mână şi gustând aceleaşi bucăţi de oboseală.

Cei două sute de metrii sunt chiar două sute şi am ajuns la Bârcaciu. Printre măgari şi căţei omul nostru culege afine de mult. De data asta chiar nu vreau să mă mai mişc. Pariul e să mâncăm şi să bem cafea fără să ne ridicăm . Mai bine de o oră stăm şi nu ne funcţionează decât mâinile, după care fasolea din stomac ne îndeamnă să plecăm.

Poze obligatorii cu cabanierul, apă, câteva glume şi mergem la Avrig, la lac. Drumul e frumos. În sfârşit nişte stânci. Jos în căldare dăm de ciobani. Nu putea să lipsească poveste cu ciobanii şi cu câinii lor din povestea asta de la munte. "A venit x-ulescu din Anglia", vă transmite cabanierul de la Bârcaciu. "Da ăsta cine mai e?" "Să vină aici dacă vrea ceva că eu până acolo nu mă duc...". Facem troc în natură. O sticlă mică de alexandrion pe un litru de lapte, câteva bucăţi de brânză, câteva poze pentru prietenul din ţări străine care merită să fie scoşi măgarii din coteţ, o adresă unde să trimitem pozele şi indicaţii spre un loc unde se poate campa. Ne întoarcem din drum că e seară şi până la urmă, parcă, totuşi, punctu albastru nu e pe unde spuneau ei. În preţul sticlei ascunse între pieile de oaie intră atunci şi un ghid personal până la locul de lângă apă unde putem sta liniştiţi şi putem fi siguri că nu ajunge ursul.

E vânt, e seară şi nişte jnepeni se chinuie se ardă. Din nou noapte bună. Mie în cortul ăsta nu îmi încap picioarele!

Românica e pentru mine un con extra large cu multe gusturi de îngheţată. Unele sunt mai acre, altele mai amare, dar cele mai multe sunt dulci şi mă ung pe sufleţel. Mi-am umplut rucsacul cu parfum de cfr, bocancii au stat pe covoarele din maşina lu' nenea care s-a îndurat de noi. Mă declar nespus de optimistă şi cred că îngheţata asta mare nu se va topi. În ziua de azi avem destule congelatoare performante ca să o pot pune pe iarnă şi să mă pot bucura de ea chiar dacă îşi va pierde ceva din aroma iniţială.

Am de respectat un pact. Următoarele posturi vor fi ceva mai lungi şi poate plicticoase.

Primul post din această serie s-a născut undeva într-un personal cu geamul năclăit şi cu mirosuri alese. Sare din carneţelul meu albastru direct pe tastatură.

Prima zi

În Cluj. Mi-e somn. Oare am ajuns acasă? Avem o hartă şi eu mi-am încălzit din nou mintea şi picioarele cu flacăra de la primusul din rucsac. E patru dimineaţa şi parcă (?) am terminat tot ceea ce era de făcut. Mâine trenul e la zece . Gata.

Îmi doresc mult, dragul meu, să mă iei în braţe încurcat în sacul de dormit la peste două mii de metri. Vreau să îţi simt răsuflarea obosită şi sinceră lângă urechea mea care se chinuie să se acomodeze pe bluza care joacă rol de pernă. Te voi iubi mai mult în tăcerile pline de piatră care se vor aşterne între noi.

În Avrig. E un magazin cam prăfuit aici. Importantă e curtea doamnei prietenoase de unde am uitat să plecăm vreo oră, deşi din sfert în sfert de ceas ne anunţam politicos plecarea şi ne scuzam pentru deranj. Avem ţigări, avem pâine şi Negoiu ne aşteaptă. Sunt aici nişte băbuţe care ne zâmbesc de sub năframă şi un tânăr care ne salută de sub oglinda de la Dacie. "Da mult mai aveţi de mers!". Bunul nostru prieten, nenea cu autostopul, opreşte. De data asta nu vrea ăia câţiva lei pe care noi ne încăpăţânăm să nu i dăm ţinându-l de poveşti. Acum are jeep şi îl putem răsplăti numai cu plimbarea obligatorie prin frumuseţea sa de pensiune şi împărţind bancheta din spate cu varza românească cumpărată în grabă de la magazin. Aia din piaţă e turcească!

Ceasul electronic de pe bordul maşinii arată ora şapte aşa că îmi rămân doar cinci kilometri ca să mă împrietenesc cu noul meu rucsac prea performant pentru spatele meu obişnuit cu cvasi-cârpăceli.

În Poiana Neamţului. Foc, cort, apă. Noapte bună, dar cu multe zvârcoleli. N-am dormit prea bine, dar e plăcut oricum.

Îmi părăsesc viaţa virtuală pentru încă două săptămâni. De data asta îmi voi lăsa cochilia pentru dragi mei munţi din care aştept cu nerăbdare să muşc pe săturate. Vreau chitări, oameni veseli, prietenoşi şi puţin băgăcioşi care îşi trimit în cercuri sticlele de ţuică ca să încălzească şi sufletele străinilor cu care s-au întâlnit la înălţimi. Abia aştept să umblu până seara târziu, să montez cortul în fiecare zi, să simt că părul meu e gata să se aprindă de la mirosul de foc pe care îl va purta neputincios timp de mai bine de o săptămână. Am să drămuiesc bine apa ca să îmi pot bea cafeaua dimineaţa şi ceaiul seara. Mă voi scârbi pentru un an de conservele de pateu pe care sper că nu voi fi nevoită să îl ung pe biscuiţi.

Introducere



la Veneţia





la Verona


la Bad Ischl



la Salzburg




la sankt Wolfgang



la Viena

Ah...vacanţa! Nu mai fac baie decât în lacuri şi mări. Cortul e noua mea casă. Oraşele pe care le vizitez mă adoptă câteva ore.

Acum vă scriu dintr-o vedere. Dintr-una din acele poze pe care când eram mică le vedeam lipite de ghişeul de la poştă. Acum Austria e frumoasă şi Alpii îmi zâmbesc de cum îmi scot nasul din sacul de dormit. Aici Albă ca Zăpada stă la taclale cu căprioarele prin păduri. Hans cu o ceată de pitici bea şnaps şi coseşte până şi iarba de la marginea şoselei. Cartea lui Botton despre Proust e prea comercială în comparaţie cu lumea asta frumoasă în care trăiesc şi chiar nu îmi place. Pennac scrie tare mişto, dar nu prea reuşesc să mă ţin după el. Prefer să stau să ascult zgomotul pe care roua îl face dimineaţa şi liniştea lacului în care mă pregătesc să mă scald. Ieri mă aşteptam să o văd din clipă în clipă pe Heidi ieşind la plimbare pe potecile albe şi poate prea ordonate care urcă până în vârful munţilor.

Gata. Rucsacul e fericit că îl folosesc după atâta amar de vreme. Talpa de la sandale a început să ardă şi mă îndeamnă să mă mişc cât mai repede. Pălăria mă aşteaptă pe rucsac. Trenul îşi încălzeşte de pe acum motoarele ca să mă ducă departe de aici.

Am plecat în vacanţă. Nu ştiu dacă mai scriu, nu ştiu când am să mai scriu. Timp de cel puţin două săptămâni totul depinde de chef şi de voia bună pe care nu ştiu dacă am să o împart cu blogul.

Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva, lăsaţi un mesaj. Vă răspund când îl văd.

Azi vecinul meu ascultă Pink Floyd şi pe mine când aud "Shine on you crazy diamond" mă apucă starea de bine, îmi aprind o ţigară şi mă scufund în plăcerea de a citi. Scafandrul din mine leagă între ele algele de pe fundul mării în care s-a aruncat şi găseşte legături şi simbolistici care nu sun întotdeauna fericite.

Azi am să scriu aici elucubraţiile mele ca să nu le pierd printre foile cu notiţe pe care nu le mai fac de mult. În pauza asta de scris mă gândesc la Augustin care-mi vorbeşte despre "eroii" creştinismului (adică martiri) ca despre cei care luptă împotriva spiritelor rele din locuri sau obiecte. Mi-l închipui pe sfântu Gheorghe înfingînd-uşi suliţa în geniul locurilor care ne înconjoară şi mă gândesc la meşterul Manole care se sacrifică, şi îşi scarifică tot ce are, ca să ia locul mănăstirii sale din mâinile demonilor păgâni.

Vecinul meu a stins muzica iar eu am să închid calculatorul şi am să mă întorc la lucruri mai serioase.

Sunt o persoană posesivă, dar nu cu oamenii. Îmi place să posed locuri. Mintea mea şi oraşele în care trăiesc funcţionează după scheme asemănătoare. Pe fiecare semafor, intersecţie, clădire şi stradă am lăsat câte o bucăţică din mine. Am lipit câte un gând pe fiecare stâlp de telegraf şi pe fiecare copac de la marginea şoselei. Sunt un păianjen. Drumurile pe care circul cel mai des sunt acoperite de o plasă groasă pe care am ţesut-o cu răbdare în jurul lor. Dacă cineva taie un copac sufăr. Mulţi mă iau drept ecologistă, dar eu sufăr fiindcă un copac tăiat e o amintire tăiată din mine. Pentru că trăiesc în simbioză cu locurile, atunci când se schimbă sensul unei străzi mă cuprinde dezorientarea.

La semafor se produc cele mai multe revelaţii. În puţinele secunde dintre roşu şi verde mă pierd într-un timp care se dilată şi simt o căldură liniştitoare care îmi cuprinde până şi buricele degetelor. Visez. Odată cu verdele şi cu pedala de acceleraţie mă desprind brusc de şoaptele care mi-au încântat urechile şi le las acolo ca să le pot regăsi data viitoare.
Nu vă bazaţi pe mine dacă vreţi un ghid în imagini al unui oraş. Eu aş fotografia numai locuri absolut ne interesante.

Îmi frig nervii de la prea mult internet şi am uitat de toate. Vreau să mă tund şi să îmi tai unghiile ca să devin mai mică de înălţime. Vreau să devin atât de mică încât să încap într-un buzunar de la pantaloni şi să fiu un spiriduş protector plimbat de hainele oamenilor la care ţin cel mai mult. Am să îi redescopăr de acolo, uitându-mă la ei şi ascultându-i. După ce mi-am luat doza de plimbare prin sufletele altora am să mă închid în camera obscură din mintea mea şi am să developez tot ceea ce mai am de făcut vara asta pe planul responsabilităţilor.

Abia aştept să fiu turist. Turiştilor le e permis orice, mai ales să fie murdari pe picioare. Cu cât sunt mai murdari, cu atât sunt mai demni de stimă. Baticurile, pălăriile, maieurile şi hainele ciudate încep să aibă o viaţă a lor atunci cînd eşti departe de casă, sau de o casă, oricare ar fi ea. Pomeţii obrajilor sunt roşii, părul încercă din răsputeri să stea fix în cozile şi cocurile chinurilor sale şi picioarele se trezesc dimineaţa constatând că mai jos de glezne nu au mai fost solicitate de mult atât de intens de sandalele sau de papucii incomozi. Ochii se clătesc în culorile fiecărei noi statui, clădiri sau fresce. Gura o ia înaintea gândului şi tace. Pe spaţiul dintre coada de la uşa muzeului şi umezeala de pe frunte pune stăpânire soarele care, ieşit la plimbare, ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta aşa că începe şi el să picteze ungând turistul cu straturi de culoare.

Turistul păşeşte încet, merge ca pe o scară rulantă pe care a construit-o aerul doar pentru el. Nu trebuie să te grăbeşti ca să poţi să mergi cu ea. Trebuie să îţi iei timpul necesar, să te oboseşti destul ca să te poţi aşeza dup-aia pe scaunul din partea liniştită a creierului şi să poţi savura viziunea rupturii de cotidian cu pălăria pe frunte.

P.s: vara asta am ceva cu pălăriile...

Azi am să mă invit la o cafea care să îmi şoptească prin aburi amintiri din alte timpuri. Am să aştern o faţă de masă roşie, am să scot cele mai frumoase ceşcuţe de cafea şi am să mă aşez pe două scaune la masă. Am să mă aşez în faţa mea ca să mă văd mai bine. Am să îmi aprind mie o ţigară şi apoi am să-mi ofer un foc tot mie. Ieşind din braţele somnului se va rupe tăcerea şi v-a începe mult aşteptatul dialog din mine. Am să îl pun pe Tudor Gheorghe să înveselească atmosfera şi să ne facă să ne plimbăm plăcut şi fără reguli între trecut şi viitor. Am să-mi propun variante pentru amintiri şi pentru următoarele luni. Am să îmi pun întrebări, dar nu prea agresive. Nu vreau să scormonesc prea mult prin suflete şi la această întâlnire nu vreau să mă cert cu nimeni. Vreau doar să mă las dusă câteva minute de aburii cafelei înspre mine.

În frumosul orăşel cu bolte în care îmi duc anii studenţiei au construit un supermarket cu cărţi. Intri pe un geam şi ieşi din istoria care se prelinge pe fiecare bucăţică din clădirile şi străzile care te înconjoară.

În oraşul ăsta frumos o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se va simţi ca un grăunte inutil de nisip care a căzut fără să ştie peste veacuri de ţărână istorică.

E multă lumină albă în supermarket. Neoanele luminează salamurile şi brânzeturile din rafturi. Sunt şi nişte scăunel pe care poţi să te aşezi dacă cumva te-ai hotărât să guşti din salamul de Tolstoi sau din brânza de Conrad.

Unde sunt lumânările şi omuleţii care răsar din locuri întunecate uitându-se la tine de sub ochelari rotunzi? Mi-e dor de cărţi cu dedicaţii, cu stenograme sau chiar cu ştampile. "Dragei mele Dana, Braşov, 1920".

La departamentul pentru lucrurile care trebuiesc ţinute la congelator ca să nu se altereze stă posac şi plictisit filosoful meu. Nu e prea bine prezentat, dar ştiu oricum că firma lui produce câteva soiuri bune de lapte şi iaurt.

Unde sunt domnii serioşi cu monoclu, cărţile îngălbenite de timp cu coperţile tari şi împodobite cu scris frumos? Unde sunt domniţele cochete care se aşeză sub un copac, liniştindu-şi picioarele după o plimbare, cu o carte într-o mână şi în cealaltă cu o pălărie?

Regula spune că nu are rost să mergi la cumpărături într-un supermarket fără să cumperi ceva, aşa că m-am tot gândit ce să fac. Azi vreau ceva lejer, parcă aş mânca o salată, mi-am spus. Din cauza căldurii nu prea am poftă de mâncare. O domnişoară care vindea proză m-a îndemnat să-l cumpăr pe domnul Pennac.

Mi-am adus aminte cât de mult îmi place să port cămăşi. Le-am trădat în ultima vreme şi le-am uitat pe toate agăţate pe nişte umeraşe dosite într-un con de umbră din dulap. Oare de ce le pun pe triunghiurile alea care pe mine mă incomodează? Nu le calc şi nu mi le-a călcat nimeni niciodată. Cred că le pun acolo ca să le văd mai bine, ca să le disting de căpiţele de haine peste care tronează ca nişte steaguri drepte care au cucerit Polul Nord sau vârful Himalaiei, dar fiincă le pun atât de sus, uit mereu de ele.

Azi mi-a făcut cu ochiul cămaşa mea în carouri roşii, dulcea mea prezenţă din dulap, unică în felul ei. Aş vrea să o asortez cu o umbrelă de soare cum au domnişoarele acelea mici care au ochii mereu închişi, care vorbesc limbi ciudate şi care nu se ruşinează să se plimbe cu aşa ceva pe stradă. Aş vrea să fie tot roşie, să fie croită dintr-un material care să strălucească discret la soare şi să aibă multe şnuruleţe jucăuşe care să danseze pe lângă ea. Aş asorta ţinuta cu o acadea şi m-aş plimba aşa pe bulevard, sub soare, de parcă aş fi stăpână peste toată lumea asta care frige.

Azi e o zi în care pot pur şi simplu să pierd vremea, dar nu mai ştiu cum se face. Nu mai ştiu cum e să te afunzi în linişte şi să uiţi de soarele de afară, fără să faci nimic. Ca să umplu nimicul cu ceva mă uit la perdeaua din faţa geamului de la camera mea şi mă bucur că nu îmi lasă imaginaţia să fugă pe fereastră. După ea se ascund vârfurile unor copaci care mă înşeală zi de zi făcându-mă să cred că nu sunt în oraş, că trăiesc într-un loc în care timpul nu se scurge şi în care oamenii nu se ceartă niciodată. Undeva unde totul se compune din albastru şi din verde.

Mă simt închisă într-o cutie care călătoreşte după placul ei prin viaţă şi îmi deschide şi mie o uşiţă către veşnicul ei obicei de a privi cu un singur ochi ceea ce o înconjoară. Celălalt ochi îl ţine îndreptat spre mine, dar aproape întotdeauna închis. Dacă ar fi să îi dau crezare ferestrei singurul lucru care se schimbă sunt norii de pe cer şi nuanţele frunzelor din copaci. Dacă ar fi să mă iau după fereastra mea aş putea să măsor timpul numai pe baza anotimpurilor.

Când vreau să ies din cochilie şi să-i zîmbesc lumii cu poftă deschid larg ochiul închis al ferestrei. Ea cheamă clopotele de la biserica din apropiere şi împreună încep să îmi numere zilele odată la fiecare sfert de oră.

De o săptămână am pus bretele unui camion ca să îl pot lua pe spate în loc de ghiozdan. Mi-am procurat lopeţi, cărţi, găleţi şi toate cele trebuincioase pentru o sesiune de examene. De ceva vreme toată ziua bună ziua pun în camion maldăre de informaţii şi le descarc în faţa comisiilor care fac o atentă inspecţie a mărfurilor pe care le transport de la mintea mea până la buze. Cum am scăpat de un transport mă aşteaptă altul. Ghiozdanul meu devine din ce mai greu chiar dacă îl spăl temeinic după fiecare plimbărică. Nu reuşesc niciodată sa îl curăţ de tot. Câte odată timpul e puţin şi lucrurile trebuiesc făcute în grabă. Peste mai puţin de o lună am să demisionez şi am să mă duc în lume. Până atunci am să îmi car ghiozdanul cu supunere şi am să sper că nu va deveni prea greu de dus.

Am să construiesc palate din hârtie cu picioare dintr-o singură bucată de chibrit ca să le oblig să nu se aşeze niciodată. Am să le pun doi ochi mari din boabe de caisă cu care să vadă lumea care va veni la ele . Vor avea aripi din fulgii de la pernă ca să poată să ia în braţe fiecare moment obosit care nu are cum să se liniştească . Am să fac un sos cu multe mirodenii pe care am să-l vărs deasupra gurilor tăiate din roşii . Am să scriu o mie de cuvinte frumoase cu o agrafă şi am să pun pe măsuţa din camera de zi nişte flori proaspete care să răspândească mirosuri dulcegi şi văratice. În sertare am să ascund toate gândurile pe care nu le-am împărtăşit cu nimeni niciodată şi în faţa uşii am să pun o hartă cu labirinturi în care voi lipi câte un vârf de linguriţă de zahăr pe fiecare locaţie importantă.

La urmă am să le pun într-un plic şi am să i le trimit LUI ca să le păstreze în amintire până la următoarea scrisoare pe care, poate, nu i-o voi scrie niciodată.

testul l-am furat de pe blogul asta...credeam ca o să fie mai drastic. Probabil nu au pus la socoteală şi ţigările, iar eu azi am mare poftă de ţigări, nu de cafea. Daţi click pe poză pentru test.

În anul 2008 la biblioteca de studii clasice ale uneia dintre cele mai vechi universităţi din Italia şi din lume am dat peste o surpriză cu gust amar. Nu ştiu din vina cui şi nu aş vrea să acuz pe nimeni de ignoranţă, dar e clar că dacă vom continua pe drumul ăsta lucrurile nu se vor schimba prea mult şi prea grabnic.

Să începem cu începutul.

Primul pas: această carte a fost cumpărată de către bibliotecă în anul 1989. În decembrie 89 în România şi nu numai se rupeau şi se aruncau în flăcări cu o plăcere dementă un anumit gen de rămăşiţe.


Ironia sorţii îşi arată colţii. Această carte a intrat în posesia bibliotecii în aprilie 1989.

"Portretul unui preşedinte I şi II". Sună cunoscut?

Pasul doi: Avem de toate pentru toţi

1. Departamentul femei-feministe, cultură, sănătate şi educaţie:

"Statisticile demonstrează că în România femeile reprezintă jumătate din forţa de muncă productivă. Un sfert din angajaţii instituţiilor de cercetare ştiinţifică sunt femei care îşi aduc contribuţia în aceste ramuri ale educaţiei şi a gândirii creatoare prin fineţe, inteligenţă şi sensibilitate, contribuind la stabilirea unui echilibru ideal în aceste câmpuri importante ale culturii. Ţinând cont de faptul că au crescut responsabilităţi femeilor, statul a rezervat un sfert din bilanţul ţării pentru a le proteja drepturile, avantajele, privilegiile şi pentru protecţia socială. Unităţile sanitare reuşesc să acorde asistenţă medicală gratuită aproape tuturor cetăţenilor. În noile condiţii de egalitate sănătatea poporului devine o problemă de stat cu numeroase implicaţii etice şi psihologice. Creşterea investiţiilor în educaţie..."

2. Special pentru oamenii de ştiinţă:

"ştiinţa şi cercetările aplicate"
"O justă politică demografică creşte posibilităţile numerice ale indivizilor super dotaţi care, datorită geniului şi talentului lor, ridică potenţialul ştinţific şi inventiv al unui popor. Investiţiile în educaţie şi în formarea profesională sunt eficiente mai ales dacă materialul biologic e de calitate superioară încă de la origine.....

3. Pentru Romînia şi români, Filosofi şi filozofi, cu dedicaţie:

"Românii nu au înălţat statui şi monumente imponente, dar au creat o limbă essenzialmente filosofică, ea fiind creaţia cea mai de durată a acestui popor...."

Nu ne rămâne altceva de făcut decât să tragem căteva concluzii şi să ne facem câteva planuri de viitor:

România este un bun model pentru ţările din lumea a treia. Asta acum 30 de ani când a apărut cartea.

Acum probabil că în imaginarul comun al italienilor nu mai suntem un model ci facem parte din lumea a treia.

Pe baza bunului mers al lucrurilor putem să ne stabilim linştiţi planurile pentru anul 2000, mai ales că:

"România e ţara cu cel mai mare coeficient de popularitate din sud-estul europei şi e în acelaşi timp ţara cu cel mai mare creştere a investiţiilor şi al produsului intern brut din Europa (în statisticile mondiale înaintea României se află numai China). Acestea se datorează numai celor doi şefi de stat, fii de ţărani români, Dej şi Ceauşescu, care au urmărit aceiaşi linie a progresului social şi economic. (...) se realizează astfel un model economic pozitiv care ar putea fi luat ca exemplu de către ţările din Lumea a Treia."

O ultimă observaţie şi apoi promitem concluzia finală:

"O politică demografică inteligentă se justifică pe deplin dacă e o condiţie sine qua non pentru evoluţia dificilă a naţiunilor mici şi mijlocii şi nu trebuie confundată cu creşterea necontrolată a populaţiei din ţările lumii a treia."


......................................................................................................................................................................




Cartea asta se află într-o bibliotecă cu "autoservire". Nu e nici pe ultimul raft şi nici dosită în spatele altor cărţi. E în mijloc. Pe raftul din mijloc, pe rândul din mijloc. E una din puţinele cărţi din această bibliotecă care vorbesc de istoria poporului român sau poate chiar singura care vorbeşte strict despre asta şi nu de daci, romani sau alte popoare care au trăit înaintea noastră pe aceleaşi meleaguri. Mozaicul pe care vi l-am prezentat apare în ultima parte a cărţii, ultima dintr-un şir de patru în care se descrie istoria românilor de la Decebal încoace.

Asta e poza străinului cu care trebuie să mă înţeleg de fiecare dată cînd vreau să fac ceva. Privirii sale semi-părinteşti trebuie să îi fac faţă atunci
cînd am conştiinţa încărcată.

Mie mi-ar plăcea să stau ore în şir de vorbă cu el şi să îl ascult. Lui îi place să îmi ofere lungi clipe pline de tăcere. Aş vrea să îi scormonesc prin suflet cu o greblă, să fac poze tuturor diamantelor pe care le-aş găsi acolo şi să ascund măcar copiile astea în buzunarul de la piept. Aş amesteca tot ce am furat pentru o clipă cu mult pământ gras şi proaspăt şi aş nivela totul cu o lopată ca să nu se simtă vitregit. El m-ar privi distant, dar cu mult drag pentru tinereţea pe care o port în mine şi m-ar face să tac fără să îmi spună nimic.

Câteodată nu vreau şi nu pot să am de a face cu el. Privirea lui mă deranjează şi mă apasă. Atunci mă prefac că nu e acolo, la locul lui, că nu se uită la mine. Nu reuşesc să mă mint întotdeauna şi încep să îmi caut o poziţie strategică care să mă ajute să uit complect de el. Îmi apropiu capul cât mai tare de monitor şi riscând să îmi strivesc coloana mă aplec încet înspre tastatură. Fac numai mişcări lente, încordate şi cât mai mici în timp ce un cablu sec încearcă să îmi ofere alternative transmiţându-mi dorinţele de la un punct de reper la altul. Câmpul meu vizual se reduce la cei douăzeci de centimetri dintre tastatură şi monitor.

E ceva în tine, moşule, pe care aş vrea tare mult să îl am şi eu.

Bibliotecarele sunt nişte persoane extraordinare. Le-am vorbit de rău aici degeaba. În lungile şi tăcutele clipe în care am devenit una cu masa de împrumut a bibliotecii am avut timp să mă gândesc la o explicaţie pentru comportamentul acestui specimen. În timp ce stăteam şi mă uitam la ceas din 5 în 5 minute sperând că au trecut cel puţin zece de la ultima privire disperată aruncată la tic-tacul care îmi atârnă de asupra capului şi care nu vroia să se grăbească (şi cică timpul e subiectiv!) am avut revelaţia. Problema sunt ochelarii! Nu e vorba de ochelari în sine. Unora le stă chiar bine cu ochelari pe nas (sper că şi mie).

Revelaţia mi-a arătat că există o întreagă industrie a modei dedicată şoarecilor de bibliotecă. De câţiva ani se poartă ramele de plastic ala bunica şi încet toţi ochelarişti (inclusiv eu) s-au adaptat timpurilor. Problema cu ramele groase de plastic e că acoperă unduirile pielii de deasupra nasului. E vorba de pielea dintre sprâncene care se zbârceşte când eşti morocănos. Nu mai ai cum să îţi dai seama dacă o persoană e încruntată sau nu. Mai grav e că bucăţica de plastic dintre lentile e atât de groasă şi de scurtă încât lasă impresia celor din jur că ai mereu ceva cu ei. Asta mai ales dacă ai nasul ceva mai mare şi îţi ţii mereu privirea aplecată peste cărţi.

Şi atunci, zic eu, cum să reacţioneze bibliotecara, săraca, dacă vede numai oameni încruntaţi în jurul ei? Se încruntă şi ea, cu ochelari sau fără.

Ca să trăim într-o lume mai bună eu propun să ne dăm jos ochelarii când mergem la bibliotecă.

Pentru că sunt în sesiune şi sunt un om cu capul bine înfipt pe umeri, mi-am făcut planul de atac. M-am gândit eu să nu dau examenul din 5. Am să încep din 24 mi-am spus, chiar dacă voi avea examene din 3 în 3 zile. Am trei săptămâni la dispoziţie şi am să pot să învăţ pentru toate în atâta amar de vreme.

Ipoteza:24-5 dă aproape 20 de zile, adică trei săptămâni.

Demonstraţia: Mă uit pe calendar şi iată surpriza. Sunt numai două şiruri lungi care ajung până la duminici şi 24 vine imediat după colţ.
Unde am greşit?

Concluzia: Mă cam aşteaptă revoluţia franceză...

Azi am dat nas în nas, pe stradă, cu o trupă delicioasă. Mi-ar plăcea să o pot unge pe o baghetă enormă şi să o împart cu toată lumea. Îi puteţi asculta aici: Perugia funking band.

Site-ul lor e www.perugiafunkingband.it, dar e numai în italiană.

Azi mă scurg şi mă îndrept spre seară printre note mari şi colorate de jazz. Dacă îţi începi dimineaţa la amiază timpul se scurge fără timp şi totul e foarte moale. Pielea mi-e moale, capul mi-e moale, mersul mi-e moale, iubirea mi-e moale şi tastatura e mai moale decât am simţit-o până acum. Eu sunt moale şi mă scurg. Mă scurg încet spre Chopin şi Enescu, printre clapele pianului şi arcuşul viorii. Notele pe care le ascult mă iau cu ele la plimbare prin păduri fantastice cu ape curate şi câmpii verzi . Merg în timp ce picioarele mele stau liniştite la locul lor. Azi mă scurg printre nenumăratele ţigări, nenumăratele ipoteze şi paranteze, printre priviri prietenoase sau duşmănoase pe care le întâlnesc stând în casă. Azi şi cafeaua e un lichid mai vâscos şi moale care mi se aşează uşor pe limbă şi mă îmbunează. Azi fumul de ţigară e şi el mai consistent. Azi e ziua pentru tolănit şi pentru gustat din poveştile din bibliotecă. Azi am nevoie doar de o pernă moale şi de o mângâiere domoală a gândului. Azi va fi o zi scurtă şi inconsistentă.

Am descoperit sursa insomniilor şi a viselor proaste. Dacă cineva s-ar gândi să monteze vane în cămine toţi studenţii ar dormi noaptea. Peste căminele studenţeşti ar domni pacea şi liniştea.

Ar fi ca la un azil. Spiritele liniştite s-ar aduna deasupra acoperişurilor ca să dănţuiasă. Oraşele studenţeşti s-ar transforma în staţiuni cu apă miraculoasă şi ai putea să-ţi cumperi ca suvenir sticluţe cu elastic în care să îţi ascunzi amintirile. S-ar organiza din oră în oră lungi plimbări prin aleile campusului unde s-ar putea sta de vorbă cu specimene de arbuşti tineri care te-ar saluta zâmbind şi care ar face cu schimbul la măsuţa care vinde urări de bine şi o viaţă împlinită. La ora mesei toţi turiştii ar avea loc la cantina cu măsuţe rotunde şi aer primăvăratic unde te-ar saluta o bătrânică cu sembianţe de bunică. S-ar scurge lin printre clădiri o muzică duioasă cu miros dulceag care i-ar asigura pe toţi că viitorul este mult mai promiţător decât părea să fie.

P.s: vane= vană adică cadă. Ardealul şi-a lăsat adânc amprentele în mine.

Mi-am adus aminte că e 1 iunie azi şi că e o zi importantă. Am dat un search pe goolge şi am aflat de ce e importantă şi ce anume se sărbătoreşte...cum spuneam...pe 1 iunie se termină inimă de ţigan.


Eu urez "La mulţi ani!" copilului din mine şi copiilor din noi. Mulţi dintre copii adevăraţi probabil că sunt la McDonald`s şi se vor grăbi să ajungă acasă ca să nu piardă ultimul episod al faimosului (?) serial.

De ce vor americanii să ne convingă că ziua pentru distracţie e sâmbăta?

Ziua de distracţie a "tineretului vijelios" e vinerea (pentru mine aşa a fost întotdeauna) şi de cele mai multe ori e anticipată de ieşirea de joi. Sâmbăta se iese mai liniştit, mai calm, pentru "refacere".
Cu cât trec anii ai tendinţa să elimini joia... vinerea mai mergi la un chef din când în când, dar preferi mai mult sâmbăta de "refacere".

Azi fumez pentru că mă aşteaptă Platon la un simpozion despre artă şi estetică. Pentru că după ce scap de el mă va urmări Aristotel ca să îmi demonstreze că tot ceea ce am învăţat la simpozion nu e chiar aşa. Medievalii vor încerca să îmi fure pălăria artistică. Renaşterea mă va învaţă că pălăria asta nu e decât o sumă a tuturor pălăriilor din lumea. Kant, băiat deştept, va încerca să împace capra cu varza, învăţându-mă că frumosul e privat dar nu chiar de tot.

Când am să mă opresc, crezând că pot să îmi trag sufletul liniştită, secularizarea va începe să fugă după mine cu toporul. Va urla la mine ameninţător arătându-mi că estetica e un produs modern care vrea să înlocuiască divinul. Toate speranţele mele de izbândă vor fi spulberate.

Singurul lucru care îmi rămâne de făcut e să fumez în mod postmodern.

Teoria quantelor e demonstrată cu ajutorul unor argumente solide pe aceste site-uri ... lumile paralele există:

"cocalari" şi "pitzipoance"
vs.
IO

Azi mi-e tare poftă de ţigări. Cred că ştiu motivul. De aseară trebuie să se abată peste oraşul ăsta o ploaie zdravănă care să îl mai cureţe şi să ne mai elibereze minţile.

FUMEZ din cauza asta: pentru că nu vine, se joacă cu răbdarea mea.

Primăvara e anotimpul pentru făcut curat.
Lumea îşi scoate măturile de prin colţişoarele uitate ale minţii şi declară stare de curăţenie generală. Se începe de din afară sau de dinăuntru, după pofta fiecăruia. E important ca totul să se întâmple treptat. Azi îmi dau jos giaca, poimâine puloverul şi dup-aia vine vara. Anul ăsta vara mi s-a lipit de pulover şi m-a forţat să îl dau jos. Anul ăsta nu am reuşit să surprind privirea primului soare dinţos care începe să încălzească plaiurile ca să îmi pot lega colţurile buzelor de urechi. I-au căzut dinţii prea repede şi a început să mă pupe năclăios. Curăţenia am făcut-o în grabă şi deciziile primăvăratice le-am luat numai pe jumătate. Ursul din mine încă nu s-a dezmeticit de tot, îl mai aud mormăind câte odată.