Azi e o zi în care pot pur şi simplu să pierd vremea, dar nu mai ştiu cum se face. Nu mai ştiu cum e să te afunzi în linişte şi să uiţi de soarele de afară, fără să faci nimic. Ca să umplu nimicul cu ceva mă uit la perdeaua din faţa geamului de la camera mea şi mă bucur că nu îmi lasă imaginaţia să fugă pe fereastră. După ea se ascund vârfurile unor copaci care mă înşeală zi de zi făcându-mă să cred că nu sunt în oraş, că trăiesc într-un loc în care timpul nu se scurge şi în care oamenii nu se ceartă niciodată. Undeva unde totul se compune din albastru şi din verde.
Mă simt închisă într-o cutie care călătoreşte după placul ei prin viaţă şi îmi deschide şi mie o uşiţă către veşnicul ei obicei de a privi cu un singur ochi ceea ce o înconjoară. Celălalt ochi îl ţine îndreptat spre mine, dar aproape întotdeauna închis. Dacă ar fi să îi dau crezare ferestrei singurul lucru care se schimbă sunt norii de pe cer şi nuanţele frunzelor din copaci. Dacă ar fi să mă iau după fereastra mea aş putea să măsor timpul numai pe baza anotimpurilor.
Când vreau să ies din cochilie şi să-i zîmbesc lumii cu poftă deschid larg ochiul închis al ferestrei. Ea cheamă clopotele de la biserica din apropiere şi împreună încep să îmi numere zilele odată la fiecare sfert de oră.
30 iunie 2008 la 17:47
a pierde vremea...hmmm...e si asta o arta :).