korova

Acasă e un borcan mare în care am obiceiul să arunc tot ceea ce cred eu că e de cuviinţă. Nu stau să sortez prea mult.

Pe borcan îmi place să lipesc o etichetă pe care îmi scriu numele cu cerneală şi cu litere mari de o şchioapă. Când mă uit la el din afară lucrurile din borcan îmi zâmbesc atrăgător şi mă strigă pentru că ştiu că sunt ale mele. Le posed cu ochii şi cu mintea, dar sunt atât de înghesuite, încât de cele mai multe ori nu reuşesc să le văd pe toate.

Îmi place mult să fac salturi mortale în borcan şi când sunt înăuntru am tendinţa să uit că mă înconjoară pereţii groşi ai acestuia. Nu poţi ţine cu adevărat la cineva dacă nu şti să tragi cu ochiul la borcanul lui.

Când îmi construiesc un "borcan de împrumut" trebuie să am grijă să nu se spargă şi să nu se şteargă numele. E forte greu să dai viaţă unui borcan nou. De obicei e mare zarvă. Lucrurile nu îşi găsesc locul, se ceartă între ele şi îţi cer tot felul de absurdităţi. Cel mai important este, pentru a reuşi să îl construieşti cât mai temeinic, să iei ceva din vechiul borcan.
Cu asta rişti de cele mai multe ori să îl vitregeşti. De puţină continuitate e nevoie însă întotdeauna.

Mai există şi alte recipiente cu ajutorul cărora se face trecerea de la un borcan la altul. Câte odată aceste recipiente se transformă în borcane de sine stătătoare. Sunt unele lucruri care trebuiesc ascunse. Borcanele de tranzit nu sunt transparente şi de cele mai multe ori sunt numerotate: 13 ani, 14 ani, 15 ani... sunt ascunse bine şi în acelaşi timp sunt lăsate la îndemână. Se pot scoate la iveală în anumite perioade, dar nu pot fi privite din afară. Legea lor e că trebuie să îţi acorzi timp ca să le poţi descoperii.

Mi-e greu câte odată sa nu îmi încurc borcanele. Am să îmi construiesc într-o zi un borcan mare în care să încapă toate celelalte.

Astăzi inima îmi bate atât de tare de parcă ar fi un picamer. Vibraţiile sunt atât de puternice încât ajung până în vârfului capului, se lovesc de ţeastă şi se transformă în picături care se preling pe creier scurtcircuitându-i anumite zone. Picăturile se înmulţesc şi capul meu devine din ce în ce mai greu. Am nevoie de un tirbuşon cu care să-l deschid ca să mai scad presiunea.

Picamerul se apropie vertginos de stomac. Vrea să facă o gaură în el. Tot praful pe care îl produce urcă încet pe intestin şi îmi ajunge în gură unde lasă un gust amărui şi tare neplăcut.

Am descoperit că atunci cînd mă aşez într-o anumită poziţie pe pat îmi lasă stomacul în pace şi îmi atacă mâna care începe să vibreze şi să amorţească. În felul ăsta reuşesc să scap de el. Încet, încet, trece de mână şi ajunge sub pat unde hamsterul meu pofticios începe să-l ronţăie şi îl face să dispară.

Poate că ar trebui totuşi, pur şi simplu, să fumez mai puţin.

E vorba de centrul unui orăşel din Slovacia. Se numeşte Banska
Bistyca. Asta încă nu înseamnă nimic.
Chestia care m-a mirat e că
pe monumentul acela negru în formă de stîlp stă scris aşa:

aşa că m-am interesat de ce:

Al doilea război mondial

· 1941: România se alătură atacului declanşat de Germania fascistă împotriva Uniunii Sovietice. Guvernul cehoslovac în exil declară război României.
· În timpul războiului: relaţiile bilaterale neoficiale se desfăşoară pe un teren neutru (Turcia şi Elveţia).
· După 23 august 1944: armata română participă la eliberarea câtorva localităţi din Cehoslovacia (Banská Bystrica, Zvolen, Brno, Kroměříž, Prostějov, Olomouc, Humpolec). Luptele pe teritoriul cehoslovac au durat 5 luni, au căzut sau au fost răniţi 66000 de soldaţi români, iar 5 600 au fost decoraţi cu ordine şi medalii cehoslovace.

informaţile le-am luat de aici

De trei lucruri mi-e frică pe lumea asta. De secretare, de femeile de serviciu şi de bibliotecare. Toate au ceva în comun. De cîte ori sunt nevoită să intru în contact cu ele mă simt ca un copil. Tactica cea mai bună e să vorbeşti cu ele dimineaţa, e mai uşor să te eschivezi pentru că te poţi preface că ţi-e somn. E un motiv bun ca să poţi scăpa de privirile lor arţăgoase.

Secretarele sunt întotdeauna foarte ocupate. Dacă ai nevoie de un document de la ele trebuie să le abordezi cu mult tact şi multă supunere. Îţi fac un favor, iar tu ştii bine asta.

Femeile de serviciu sunt serviciile secrete din orice instituţie. Ele ştiu totul, nu le scapă nimic şi e vai de tine dacă te-au luat în vizor. Nu scapi cu viaţă.

Şi ajugem în sfârşit la biliotecare(I). Ele sunt pistolarii culturii est-vestului sălbatic, căci personajele astea sunt peste tot la fel. Găsesc orice scuză ca să îşi scoată armele din teacă. Dacă nu ai adus cărţile la timp şi nu ţi-ai construit o scuză destul de plauzibilă, ai încurcat-o. În construirea unei scuze de acest gen trebuie să şti să amesteci cu mare prudenţă zece grame de modestie, un kilogram de vinovăţie şi o bucată motiv. Bucata trebuie să fie scurtă şi cât mai la obiect astfel încât să poată fi prinsă din zbor încă de dinainte ca fraza să se termine. Dacă motivul nu îndeplineşte aceste condiţii eşti pierdut. Bibliotecara anticipându-ţi mişcările, îşi pregăteşte arma, se încruntă şi trage cu privirea ei dezgustată. Nu mai ai drept de apel. Eşti înfrînt. Te-a nimerit. Ţi-a citit gândurile şi ţi-a ghicit intenţiile.Te aşteaptă pedeapsa.

Ca să poţi intra din nou în bibliotecă e nevoie de timp, trebuie să te asiguri că în memoria sa trăsăturile feţei tale s-au mai estompat şi că ar putea chiar să te confunde cu altul. În subconştientul tău ştii sigur că de fapt nu te va uita niciodată după o asemenea boacană. Timpul ajută şi la procesul de convingere al conştientului că posibilitatea uitării este umană şi foarte probabilă.

Trebuie să trag o fugă până la bibliotecă...

Citind ultimul număr al Dilemei mi-am adus şi eu aminte de "perioada mea de glorie" în ale pionieratului.

Fiind născută pe la mijlocul anilor 80 nu am fost pionier, în schimb am fost un mândru şoim al patriei. Nu ştiu câte din amintirile mele sunt directe sau le am din fotografii, dar îmi aduc aminte cel mai bine de serbările de la sfârşit de an şi de serbările de ziua mamei .

Marele meu triumf l-am avut când am interpretat-o pe "mama dracului", dar asta cred că era deja la şcoala generală. Criteriile nu se schimbaseră chiar atât de mult, îmi aduc aminte că nu reuşisem să fiu distribuită în rolul principal pentru că nu eram bună "la învăţătură", nu eram nici măcar printre primii. Probabil că obţinusem rolul numai din cauza "calităţilor mele actoriceşti", era un rol destul de mare, al doilea după rolul principal.

Dar să revenim la cariera mea de şoim. Eram la secţia maghiară, fiind "corcitură", trebuia să învăţ şi "limba lui tata". Pentru că mama e româncă şi nu vorbeşte boabă de maghiară, eram singura care avea ocazia să recite două poezii în timpul spectacolului, una pentru fiecare limbă, una pentru fiecare părinte. Poate că asta m-a impulsionat să recit cîte o poezie de fiecare dată când aveam ocazia, mai ales după revoluţie. Scena mea preferată era cea a spectacolele organizate cu ocazia sărbătorilor de către profesoarele de la "orele de religie" la care mă ducea bunica. Majoritatea poeziilor pe care le ştiam erau patriotice şi o făceam pe mama să tresară de fiecare dată cînd se anunţa că am să recit una. Motivul preocupării ei nu erau poeziile. Se speria mai mult la gândul că voi încurca limbile şi că voi recita poezii în ungureşte în faţa unui public care nu ar fi înţeles nimic din frumoasa mea retorică. Nu am dezamăgit-o niciodată!

Probabil că la serbarea de Crăciun, organizată de biserica unde mergeam la ore de religie, declamam cu toţii "poezii patriotice". În anul 1990 l-am încântat pe Moş cu versurile care proslăveau partidul, mai ales că poeziile nu fuseseră pregătite dinainte. Spectacolul se baza pe spontaneitatea noastră. Nu putea nimeni să aibă pretenţia să uităm toate poeziile pe care ne-am străduit să le învăţăm în anii de grădiniţă! Cât despre noi, tot o serbare era şi asta!

Amintirea mea cea mai "curată" din acea perioadă este cu siguranţă cea a papucilor de casă. E vorba de nişte papuci în carouri maro cu "ciucurel".
Pentru mine făceau parte din uniformă. Cămaşa portocalie şi şorţul albastru era asortat întotdeauna, la toţi copii din grupa mea, cu aceşti papuci de casă. Aveam un rang inferior şi nu am avut cum să evoluez. Nu mi s-a oferit ocazia să asortez uniformei papuci de oraş.