korova

Gata. Rucsacul e fericit că îl folosesc după atâta amar de vreme. Talpa de la sandale a început să ardă şi mă îndeamnă să mă mişc cât mai repede. Pălăria mă aşteaptă pe rucsac. Trenul îşi încălzeşte de pe acum motoarele ca să mă ducă departe de aici.

Am plecat în vacanţă. Nu ştiu dacă mai scriu, nu ştiu când am să mai scriu. Timp de cel puţin două săptămâni totul depinde de chef şi de voia bună pe care nu ştiu dacă am să o împart cu blogul.

Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva, lăsaţi un mesaj. Vă răspund când îl văd.

Azi vecinul meu ascultă Pink Floyd şi pe mine când aud "Shine on you crazy diamond" mă apucă starea de bine, îmi aprind o ţigară şi mă scufund în plăcerea de a citi. Scafandrul din mine leagă între ele algele de pe fundul mării în care s-a aruncat şi găseşte legături şi simbolistici care nu sun întotdeauna fericite.

Azi am să scriu aici elucubraţiile mele ca să nu le pierd printre foile cu notiţe pe care nu le mai fac de mult. În pauza asta de scris mă gândesc la Augustin care-mi vorbeşte despre "eroii" creştinismului (adică martiri) ca despre cei care luptă împotriva spiritelor rele din locuri sau obiecte. Mi-l închipui pe sfântu Gheorghe înfingînd-uşi suliţa în geniul locurilor care ne înconjoară şi mă gândesc la meşterul Manole care se sacrifică, şi îşi scarifică tot ce are, ca să ia locul mănăstirii sale din mâinile demonilor păgâni.

Vecinul meu a stins muzica iar eu am să închid calculatorul şi am să mă întorc la lucruri mai serioase.

Sunt o persoană posesivă, dar nu cu oamenii. Îmi place să posed locuri. Mintea mea şi oraşele în care trăiesc funcţionează după scheme asemănătoare. Pe fiecare semafor, intersecţie, clădire şi stradă am lăsat câte o bucăţică din mine. Am lipit câte un gând pe fiecare stâlp de telegraf şi pe fiecare copac de la marginea şoselei. Sunt un păianjen. Drumurile pe care circul cel mai des sunt acoperite de o plasă groasă pe care am ţesut-o cu răbdare în jurul lor. Dacă cineva taie un copac sufăr. Mulţi mă iau drept ecologistă, dar eu sufăr fiindcă un copac tăiat e o amintire tăiată din mine. Pentru că trăiesc în simbioză cu locurile, atunci când se schimbă sensul unei străzi mă cuprinde dezorientarea.

La semafor se produc cele mai multe revelaţii. În puţinele secunde dintre roşu şi verde mă pierd într-un timp care se dilată şi simt o căldură liniştitoare care îmi cuprinde până şi buricele degetelor. Visez. Odată cu verdele şi cu pedala de acceleraţie mă desprind brusc de şoaptele care mi-au încântat urechile şi le las acolo ca să le pot regăsi data viitoare.
Nu vă bazaţi pe mine dacă vreţi un ghid în imagini al unui oraş. Eu aş fotografia numai locuri absolut ne interesante.

Îmi frig nervii de la prea mult internet şi am uitat de toate. Vreau să mă tund şi să îmi tai unghiile ca să devin mai mică de înălţime. Vreau să devin atât de mică încât să încap într-un buzunar de la pantaloni şi să fiu un spiriduş protector plimbat de hainele oamenilor la care ţin cel mai mult. Am să îi redescopăr de acolo, uitându-mă la ei şi ascultându-i. După ce mi-am luat doza de plimbare prin sufletele altora am să mă închid în camera obscură din mintea mea şi am să developez tot ceea ce mai am de făcut vara asta pe planul responsabilităţilor.

Abia aştept să fiu turist. Turiştilor le e permis orice, mai ales să fie murdari pe picioare. Cu cât sunt mai murdari, cu atât sunt mai demni de stimă. Baticurile, pălăriile, maieurile şi hainele ciudate încep să aibă o viaţă a lor atunci cînd eşti departe de casă, sau de o casă, oricare ar fi ea. Pomeţii obrajilor sunt roşii, părul încercă din răsputeri să stea fix în cozile şi cocurile chinurilor sale şi picioarele se trezesc dimineaţa constatând că mai jos de glezne nu au mai fost solicitate de mult atât de intens de sandalele sau de papucii incomozi. Ochii se clătesc în culorile fiecărei noi statui, clădiri sau fresce. Gura o ia înaintea gândului şi tace. Pe spaţiul dintre coada de la uşa muzeului şi umezeala de pe frunte pune stăpânire soarele care, ieşit la plimbare, ţine cu tot dinadinsul să apară în albumul cu artişti importanţi bifaţi în vara asta aşa că începe şi el să picteze ungând turistul cu straturi de culoare.

Turistul păşeşte încet, merge ca pe o scară rulantă pe care a construit-o aerul doar pentru el. Nu trebuie să te grăbeşti ca să poţi să mergi cu ea. Trebuie să îţi iei timpul necesar, să te oboseşti destul ca să te poţi aşeza dup-aia pe scaunul din partea liniştită a creierului şi să poţi savura viziunea rupturii de cotidian cu pălăria pe frunte.

P.s: vara asta am ceva cu pălăriile...

Azi am să mă invit la o cafea care să îmi şoptească prin aburi amintiri din alte timpuri. Am să aştern o faţă de masă roşie, am să scot cele mai frumoase ceşcuţe de cafea şi am să mă aşez pe două scaune la masă. Am să mă aşez în faţa mea ca să mă văd mai bine. Am să îmi aprind mie o ţigară şi apoi am să-mi ofer un foc tot mie. Ieşind din braţele somnului se va rupe tăcerea şi v-a începe mult aşteptatul dialog din mine. Am să îl pun pe Tudor Gheorghe să înveselească atmosfera şi să ne facă să ne plimbăm plăcut şi fără reguli între trecut şi viitor. Am să-mi propun variante pentru amintiri şi pentru următoarele luni. Am să îmi pun întrebări, dar nu prea agresive. Nu vreau să scormonesc prea mult prin suflete şi la această întâlnire nu vreau să mă cert cu nimeni. Vreau doar să mă las dusă câteva minute de aburii cafelei înspre mine.

În frumosul orăşel cu bolte în care îmi duc anii studenţiei au construit un supermarket cu cărţi. Intri pe un geam şi ieşi din istoria care se prelinge pe fiecare bucăţică din clădirile şi străzile care te înconjoară.

În oraşul ăsta frumos o pietricică adusă în vizită de pe alte meleaguri se va simţi ca un grăunte inutil de nisip care a căzut fără să ştie peste veacuri de ţărână istorică.

E multă lumină albă în supermarket. Neoanele luminează salamurile şi brânzeturile din rafturi. Sunt şi nişte scăunel pe care poţi să te aşezi dacă cumva te-ai hotărât să guşti din salamul de Tolstoi sau din brânza de Conrad.

Unde sunt lumânările şi omuleţii care răsar din locuri întunecate uitându-se la tine de sub ochelari rotunzi? Mi-e dor de cărţi cu dedicaţii, cu stenograme sau chiar cu ştampile. "Dragei mele Dana, Braşov, 1920".

La departamentul pentru lucrurile care trebuiesc ţinute la congelator ca să nu se altereze stă posac şi plictisit filosoful meu. Nu e prea bine prezentat, dar ştiu oricum că firma lui produce câteva soiuri bune de lapte şi iaurt.

Unde sunt domnii serioşi cu monoclu, cărţile îngălbenite de timp cu coperţile tari şi împodobite cu scris frumos? Unde sunt domniţele cochete care se aşeză sub un copac, liniştindu-şi picioarele după o plimbare, cu o carte într-o mână şi în cealaltă cu o pălărie?

Regula spune că nu are rost să mergi la cumpărături într-un supermarket fără să cumperi ceva, aşa că m-am tot gândit ce să fac. Azi vreau ceva lejer, parcă aş mânca o salată, mi-am spus. Din cauza căldurii nu prea am poftă de mâncare. O domnişoară care vindea proză m-a îndemnat să-l cumpăr pe domnul Pennac.

Mi-am adus aminte cât de mult îmi place să port cămăşi. Le-am trădat în ultima vreme şi le-am uitat pe toate agăţate pe nişte umeraşe dosite într-un con de umbră din dulap. Oare de ce le pun pe triunghiurile alea care pe mine mă incomodează? Nu le calc şi nu mi le-a călcat nimeni niciodată. Cred că le pun acolo ca să le văd mai bine, ca să le disting de căpiţele de haine peste care tronează ca nişte steaguri drepte care au cucerit Polul Nord sau vârful Himalaiei, dar fiincă le pun atât de sus, uit mereu de ele.

Azi mi-a făcut cu ochiul cămaşa mea în carouri roşii, dulcea mea prezenţă din dulap, unică în felul ei. Aş vrea să o asortez cu o umbrelă de soare cum au domnişoarele acelea mici care au ochii mereu închişi, care vorbesc limbi ciudate şi care nu se ruşinează să se plimbe cu aşa ceva pe stradă. Aş vrea să fie tot roşie, să fie croită dintr-un material care să strălucească discret la soare şi să aibă multe şnuruleţe jucăuşe care să danseze pe lângă ea. Aş asorta ţinuta cu o acadea şi m-aş plimba aşa pe bulevard, sub soare, de parcă aş fi stăpână peste toată lumea asta care frige.