0
Mă tot nedumereşte zilele astea şi mă tot întreb ce-i aia un intelectual? Mi se pare că azi sunt mai multe categorii de oameni care încearcă să de înscrie în acest ideal.
Primul l-aş numi "filfizonul". Cel foarte sigur de sine - atât de sigur încât discurţiile cu el se transformă în interminabile jocuri de şah care nu fac altceva decât să-i stimuleze orgoliul personal. El a făcut multe, a scris peste tot, a publicat de toate, ştie tot ce mişcă. Dacă nu ai măcar o pubicaţie cu care să te lauzi n-ai să-i ajungi la nas. De cele mai multe ori nu se impune prin argumene ci prin atitudine. Atât de multă siguranţă de sine deruteazè şi chiar dacă argumentele sale nu le poţi accepta nicicum, te prinde în plasa lui şi poate reuşi să-ţi lase un sentiment de admiraţie. Cunoscând oameni dinăştia de obicei îmi spun....Măcar au făcut ceva, nu sunt faimoşi numai în regatul din bailă lor...
Al doilea, paremi-se e un intelectual modern, new-age. Omul ăsta ştie de toate şi nimic. Acuză specializaţii într-un domeniu de îngustime intelectuală şi de faptul că sunt lipsit de imaginaţie creativă. Paradoxal, într-o duscuţie, pronunţă mult mai multe nume şi dă mult mai multe citate decât omul care şi-a tocit coatele ca să afle despre ce e vorba în cărţile şi în cuvintele pe care el le pronunţă cu atât de multă uşurinţă. Vă rog: să nu-l confruntăm cu omul universal din renaştere! Scopul său nu e "cunoaşterea universală" (mna că m-am molipsit şi eu) ci culegerea de maxime.
Al treilea e cinicul. Omul care tace, sau dacă vorbeşte o face pişcând usturător din ceilalţi. Ei nu-l înţeleg însă şi continuă să se procupe doar de îngâmfarea lor. Cinicul oboseşte reprede, se retrage, nu prea iese în faţă şi se resemnează undeva în plan secund. Pentru pseudo-intelectual el e o cantitate neglijabilă şi cred ei nevaloroasă. Râde de idealurile lor împachetate cu fundiţe roz, nu are iniţiativă şi poate, cel mai important, nu are o reţea de "netwroking". Are doar câţiva prieteni cu care se simte bine la o bere.
Ăsta o fi intelectualul? Oi fiu eu de modă veche, dar pentru mine înseamnă: mai ales capacitatea de admiratie, pudoare intimă şi un fel de nesiguranţă interioară dată de rafinateţea lumii care-l înconjoară. Încearcă să scape de clişee, se fereşte de maxime şi dacă nu ştie ceva o spune.
Azi e greu să-ţi duci viaţa aşa...şi e aşa de uşor să devii cinic. Te plictiseşti repede să te expui, rămâi în umbră şi te creşti pe tine singur, în mod personal.
Primul l-aş numi "filfizonul". Cel foarte sigur de sine - atât de sigur încât discurţiile cu el se transformă în interminabile jocuri de şah care nu fac altceva decât să-i stimuleze orgoliul personal. El a făcut multe, a scris peste tot, a publicat de toate, ştie tot ce mişcă. Dacă nu ai măcar o pubicaţie cu care să te lauzi n-ai să-i ajungi la nas. De cele mai multe ori nu se impune prin argumene ci prin atitudine. Atât de multă siguranţă de sine deruteazè şi chiar dacă argumentele sale nu le poţi accepta nicicum, te prinde în plasa lui şi poate reuşi să-ţi lase un sentiment de admiraţie. Cunoscând oameni dinăştia de obicei îmi spun....Măcar au făcut ceva, nu sunt faimoşi numai în regatul din bailă lor...
Al doilea, paremi-se e un intelectual modern, new-age. Omul ăsta ştie de toate şi nimic. Acuză specializaţii într-un domeniu de îngustime intelectuală şi de faptul că sunt lipsit de imaginaţie creativă. Paradoxal, într-o duscuţie, pronunţă mult mai multe nume şi dă mult mai multe citate decât omul care şi-a tocit coatele ca să afle despre ce e vorba în cărţile şi în cuvintele pe care el le pronunţă cu atât de multă uşurinţă. Vă rog: să nu-l confruntăm cu omul universal din renaştere! Scopul său nu e "cunoaşterea universală" (mna că m-am molipsit şi eu) ci culegerea de maxime.
Al treilea e cinicul. Omul care tace, sau dacă vorbeşte o face pişcând usturător din ceilalţi. Ei nu-l înţeleg însă şi continuă să se procupe doar de îngâmfarea lor. Cinicul oboseşte reprede, se retrage, nu prea iese în faţă şi se resemnează undeva în plan secund. Pentru pseudo-intelectual el e o cantitate neglijabilă şi cred ei nevaloroasă. Râde de idealurile lor împachetate cu fundiţe roz, nu are iniţiativă şi poate, cel mai important, nu are o reţea de "netwroking". Are doar câţiva prieteni cu care se simte bine la o bere.
Ăsta o fi intelectualul? Oi fiu eu de modă veche, dar pentru mine înseamnă: mai ales capacitatea de admiratie, pudoare intimă şi un fel de nesiguranţă interioară dată de rafinateţea lumii care-l înconjoară. Încearcă să scape de clişee, se fereşte de maxime şi dacă nu ştie ceva o spune.
Azi e greu să-ţi duci viaţa aşa...şi e aşa de uşor să devii cinic. Te plictiseşti repede să te expui, rămâi în umbră şi te creşti pe tine singur, în mod personal.
