am spus că mă voi întoarce, dar mi-e greu să spun de ce...
Câteodată îmi face mai multă plăcere să citesc gândurile altora decât să le aştern pe ale mele. Prietenia în lumea asta virtuală mi se pare la fel de greu de stabilit ca în cea reală. Există întotdeauna un "ceva" care mă face să nu îmi dau cu părerea pe blogurile unor necunoscuţi. Ca să pot să comentez trebuie ca mai nainte să se fi deschis o portiţă de comunicare pe undeva.
În lumea reală, de exemplu, nu-i salut pe acei oameni pe care dacă-i întâlnesc pe stradă simt că îi cunosc foarte bine. Îi cunosc pentru că în lungi nopţi pline de poveşti pe tejghelele unui bar de provincie ne aflam foarte aproape. Am sorbit din neatenţie în momentele de pauză de la masa mea discuţiile lor timp de ani de zile. Oamenii ăştia sunt ca nişte umbre. Nu au nume, nu ştiu cu ce se ocupă, nu ştiu dacă sunt trişti sau veseli, dar dacă nu i-am mai văzut de mult aş putea chiar să-i îmbrăţişez şi să-i întreb cu mult interes dacă sunt bine.
Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu ceea ce mulţi numesc "blogosferă". Pe mulţi îi cunosc foarte bine, dar nu i-aş saluta pentru nimic în lume pe strada comentariilor. Nu e vorba de orgoliu, de mândrie sau de frică. E vorba de un fel de pudoare. Dacă te ascult pe gaura cheii nu sunt justificată să te salut. Cu atitudine asta cred însă că am ratat rolul public al unei pagini pe net. Nu voi deveni, deci, faimoasă niciodată. Cred că ceea ce mă atrage mai mult la ideea de blog e faptul că peste zece ani(?) voi putea să răscolesc singură prin gândurile mele de acum.
Câteodată îmi face mai multă plăcere să citesc gândurile altora decât să le aştern pe ale mele. Prietenia în lumea asta virtuală mi se pare la fel de greu de stabilit ca în cea reală. Există întotdeauna un "ceva" care mă face să nu îmi dau cu părerea pe blogurile unor necunoscuţi. Ca să pot să comentez trebuie ca mai nainte să se fi deschis o portiţă de comunicare pe undeva.
În lumea reală, de exemplu, nu-i salut pe acei oameni pe care dacă-i întâlnesc pe stradă simt că îi cunosc foarte bine. Îi cunosc pentru că în lungi nopţi pline de poveşti pe tejghelele unui bar de provincie ne aflam foarte aproape. Am sorbit din neatenţie în momentele de pauză de la masa mea discuţiile lor timp de ani de zile. Oamenii ăştia sunt ca nişte umbre. Nu au nume, nu ştiu cu ce se ocupă, nu ştiu dacă sunt trişti sau veseli, dar dacă nu i-am mai văzut de mult aş putea chiar să-i îmbrăţişez şi să-i întreb cu mult interes dacă sunt bine.
Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu ceea ce mulţi numesc "blogosferă". Pe mulţi îi cunosc foarte bine, dar nu i-aş saluta pentru nimic în lume pe strada comentariilor. Nu e vorba de orgoliu, de mândrie sau de frică. E vorba de un fel de pudoare. Dacă te ascult pe gaura cheii nu sunt justificată să te salut. Cu atitudine asta cred însă că am ratat rolul public al unei pagini pe net. Nu voi deveni, deci, faimoasă niciodată. Cred că ceea ce mă atrage mai mult la ideea de blog e faptul că peste zece ani(?) voi putea să răscolesc singură prin gândurile mele de acum.
12 februarie 2009 la 17:07
o sa ma recunosti pe strada? o sa ma saluti ?:)