korova

Citind ultimul număr al Dilemei mi-am adus şi eu aminte de "perioada mea de glorie" în ale pionieratului.

Fiind născută pe la mijlocul anilor 80 nu am fost pionier, în schimb am fost un mândru şoim al patriei. Nu ştiu câte din amintirile mele sunt directe sau le am din fotografii, dar îmi aduc aminte cel mai bine de serbările de la sfârşit de an şi de serbările de ziua mamei .

Marele meu triumf l-am avut când am interpretat-o pe "mama dracului", dar asta cred că era deja la şcoala generală. Criteriile nu se schimbaseră chiar atât de mult, îmi aduc aminte că nu reuşisem să fiu distribuită în rolul principal pentru că nu eram bună "la învăţătură", nu eram nici măcar printre primii. Probabil că obţinusem rolul numai din cauza "calităţilor mele actoriceşti", era un rol destul de mare, al doilea după rolul principal.

Dar să revenim la cariera mea de şoim. Eram la secţia maghiară, fiind "corcitură", trebuia să învăţ şi "limba lui tata". Pentru că mama e româncă şi nu vorbeşte boabă de maghiară, eram singura care avea ocazia să recite două poezii în timpul spectacolului, una pentru fiecare limbă, una pentru fiecare părinte. Poate că asta m-a impulsionat să recit cîte o poezie de fiecare dată când aveam ocazia, mai ales după revoluţie. Scena mea preferată era cea a spectacolele organizate cu ocazia sărbătorilor de către profesoarele de la "orele de religie" la care mă ducea bunica. Majoritatea poeziilor pe care le ştiam erau patriotice şi o făceam pe mama să tresară de fiecare dată cînd se anunţa că am să recit una. Motivul preocupării ei nu erau poeziile. Se speria mai mult la gândul că voi încurca limbile şi că voi recita poezii în ungureşte în faţa unui public care nu ar fi înţeles nimic din frumoasa mea retorică. Nu am dezamăgit-o niciodată!

Probabil că la serbarea de Crăciun, organizată de biserica unde mergeam la ore de religie, declamam cu toţii "poezii patriotice". În anul 1990 l-am încântat pe Moş cu versurile care proslăveau partidul, mai ales că poeziile nu fuseseră pregătite dinainte. Spectacolul se baza pe spontaneitatea noastră. Nu putea nimeni să aibă pretenţia să uităm toate poeziile pe care ne-am străduit să le învăţăm în anii de grădiniţă! Cât despre noi, tot o serbare era şi asta!

Amintirea mea cea mai "curată" din acea perioadă este cu siguranţă cea a papucilor de casă. E vorba de nişte papuci în carouri maro cu "ciucurel".
Pentru mine făceau parte din uniformă. Cămaşa portocalie şi şorţul albastru era asortat întotdeauna, la toţi copii din grupa mea, cu aceşti papuci de casă. Aveam un rang inferior şi nu am avut cum să evoluez. Nu mi s-a oferit ocazia să asortez uniformei papuci de oraş.